dreapta|miniatura| A Private View at the Royal Academy (1883) de William Powell Frith Pictura victoriană se referă la diversele stiluri artistice care s-au dezvoltat în Regatul Unit al Marii Britanii în timpul domniei reginei Victoria (1837–1901). Prima parte a erei victoriene a fost caracterizată de dezvoltarea rapidă a industriei și de schimbări sociale și politice care au transformat regatul Unit într-una din cele mai puternice și avansate țări din lume. În ce privește pictura, teoriile Academiei Regale de Arte și ale primului său președinte, Joshua Reynolds, au marcat puternic stilul artistic al acestei perioade. Reynolds și Academia erau puternic influențați de pictorul italian renascentist Raphael; în viziunea Academiei, rolul artistului era acela de a idealiza și înnobila subiectul operei sale cât mai mult posibil. Dar deși această abordare avusese succes în perioada preindustrială, când majoritatea comenzilor de opere de artă erau portrete ale nobilimii sau scene militare și istorice, după ascensiunea reginei Victoria acest stil ajunsese să fie considerat învechit și era perimat. Ascensiunea îmbogățiților din clasa de mijloc schimbase piața operelor de artă, iar generația care crescuse în era industrială dădea acum importanță preciziei și atenției la detaliu, considerând că rolul artei era să reflecte lumea așa cum era, nu o imagine idealizată a ei.
Spre sfârșitul anilor 1840 și începutul anilor 1850, ca reacție la programul Academiei Regale, un grup de studenți de la Academia de Arte au format gruparea numită Frăția Prerafaelită (PRB). Picturile lor se doreau a fi cât mai realiste cu putință, iar când lucrau din imaginație se străduiau să reprezinte scena cât mai exact posibil, fără să înnobileze subiectul picturii. De asemenea, prerafaeliții considerau că rolul artistului este moral-didactic și își alegeau subiecte care puteau fi percepute de publicul vremii ca pilde moralizatoare. Acești pictori erau îndeosebi interesați de noile progrese științifice care păreau să infirme cronologia biblică și, la fel ca oamenii de știință, erau foarte atenți la detalii și aveau aceeași dorință de a demonta credințele existente. Ideile prerafaeliților au influențat profund lumea artistică, deși gruparea nu a rezistat foarte mult.
Ca urmare a Războiului Franco-Prusac din 1870, mai mulți artiști impresioniști francezi s-au mutat la Londra, aducând cu ei noi stiluri artistice. Tot atunci, criza economică severă și mecanizarea accelerată au făcut ca viața în orașele britanice să fie din ce în ce mai grea, iar artiștii au început să respingă ideea că arta trebuia să reflecte realitatea. Noua generație de pictori și scriitori, formând curentul cunoscut ca estetism, considerau că slaba calitate a picturii se datora monopolului păturii de mijloc, fără educație, asupra pieței de artă, și dorinței prerafaeliților de a reflecta o realitate urâtă. Adepții estetismului voiau să creeze opere care ilustrau frumosul și faptele nobile, și care să fie o distragere de la realitatea sumbră. Pe măsură ce calitatea vieții în regatul bitanic se deteriora, mulți artiși au început să picteze scene din perioada preindustrială, iar mulți membri ai estetismului, indiferent de atitudinea personală față de religie, pictau acum scene religioase ca pretext pentru scene și portrete idealizate și pentru a ignora urâtul și nesiguranța realității.
Epoca victoriană a luat sfârșit în anul 1901, când mulți dintre cei mai importanți artiști ai epocii muriseră deja. În primii ani ai secolului al XX-lea, arta și atitudinile victoriene deveniseră extrem de nepopulare. Modernismul, care a început să domine arta britanică, era derivat din tradițiile europene și avea prea puțină legătură cu pictura britanică din secolul al XIX-lea. Cum pictorii victorieni fuseseră în general ostili tocmai acestor tradiții europene, erau acum ignorați sau ironizați de pictorii și criticii moderniști de la începutul secolului al XX-lea. În anii 1960, câteva opere ale prerafaeliților au revenit la modă printre adepții contraculturii anilor 1960, care le considerau predecesorii tendințelor din 1960. Reputația acestor opere a fost și mai mult restabilită printr-o serie de expoziții din 1960 și 1970, iar în 1984 o expoziție importantă a prerafaeliților a fost, din punct de vedere comercial, una dintre cele de mare succes din istoria Tate Gallery. Deși arta prerafaelită s-a bucurat de o revenire a popularității sale, pictura victoriană ne-prerafaelită rămâne în general foarte puțin populară; lipsa oricăror colecții importante în Statele Unite face ca aceste opere să rămână în mare parte necunoscute.
Contextualizare dreapta|miniatura|400x400px|În lucrarea The First of May, 1851 Franz Xaver Winterhalter a intenționat să creeze un simbol al epocii. Pictura lui Winterhalter urma stilul promovat de Joshua Reynolds, și inspirat de stilul lui Raphael, în care artistul idealizează subiectul operei sale în mod conștient. Tabloul înfățișează cea de-a optzeci și doua aniversare a lui Arthur Wellesley, primul duce de Wellington (născut la 1 mai 1769), despre ale cărui victorii militare se credea că ar fi adus stabilitate și prosperitate Regatului Unit, și care, în calitate de Prim Ministru, participase la deschiderea căilor ferate din Liverpool și Manchester, eveniment considerat, la acea vreme, unul din momentele cheie ale revoluției industriale. Wellington îi oferă un cufăr finului său, Prințul Arthur, al șaptelea copil al reginei Victoria și Albert, la prima sa aniversare (născut la 1 mai 1850), și în schimb primește de la Arthur un buchețel de flori. Atenția lui Albert e atrasă de răsăritul soarelui asupra Palatului de Cristal, Crystal Palace, care găzduia Marea Expoziție, organizată de Albert și deschisă la 1 mai 1851, un simbol al forței tehnologiei și inovării britanice, și certitudinii că tehnologia era calea spre un viitor fabulos. Când în 1837, la 18 ani, Alexandrina Victoria moștenea tronul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, devenind Regina Victoria, țara avea deja în urmă o lungă perioadă de pace neîntreruptă, de la victoria finală asupra lui Napoleon, în 1815. Încă din 1832, documentul The Representation of the People Act (cunoscut ca Actul reformei, The Reform Act) și echivalentele sale în Scoția și Irlanda, puseseră capăt multor practici corupte ale sistemului politic britanic, ceea ce a adus țării un guvern stabil și relativ reprezentativ. Revoluția industrială era în plin avânt, și în 1838 s-a deschis calea ferată Londra și Birmingham, care unea partea de nord, industrială, a Angliei, cu orașele și porturile din sud; până în 1850, s-au construit peste 6.200 de mile (10.000km) de cale ferată, și astfel transformarea Marii Britanii într-o superputere industrială era completă. În 1851 Marea Expoziție, organizată de Albert, soțul reginei Victoria, încununa triumful tehnologiei, progresului și relațiilor comerciale pașnice. Peste 40.000 de persoane pe zi vizitau Marea Expoziție, unde erau expuse peste 100.000 de mecanisme ale geniului manufacturier, agricol și ingineresc.
Deși economia britanică fusese până atunci dominată de aristocrația funciară rurală, influența acestora se diminuase considerabil odată cu Revoluția Industrială și reformele politice, și acum se dezvolta o clasă de mijloc de negustori, manufacturieri și ingineri, la Londra și în orașele industriale din nord. Noii îmbogățiți erau în general foarte dornici să își etaleze opulența expunând opere de artă, și erau suficient de avuți ca să plătească prețuri mari pentru ele, dar în general nu prea erau interesați de vechii maeștri și preferau lucrări moderne ale artiștilor locali. În 1844 Parlamentul a legalizat sindicatele artiștilor, care comandau lucrări ale artiștilor celebri pe care le plăteau printr-o loterie; premiul câștigat era chiar lucrarea; acest lucru le-a permis accesul în lumea artei unor persoane care poate că nu și-ar fi putut permite să cumpere un tablou important, și în același timp a stimulat creșterea pieței pentru gravuri.
Reynolds și Academia Regală Pictura britanică fusese puternic influențată de Joshua Reynolds (1723–1792), primul președinte al Academiei Regale de Arte, care considera că scopul artei era „de a concepe și reprezenta subiectul într-o manieră poetică, nu limitat la concret”, și că artiștii ar trebui să aspire la emularea pictorului italian renascentist Rafael, reprezentând subiectele cât mai aproape de perfecțiune.
stanga|miniatura|Portretul lui Charles Dickens de Daniel Maclise (1839). Portretizarea de către Dickens a realității vieții moderne a avut o foarte mare influență asupra artiștilor britanici. Până la ascensiunea la tron a reginei Victoria, Academia Regală dominase lumea artistică a Angliei, cel mai important eveniment din lumea artistică fiind Expoziția de Vară a Academiei Regale. Academia regală își subordona și prestigioasele sale școli de artă, care, în procesul instructiv, puneau foarte mult accent pe tehnicile acceptate. Stilul lui Rafael avusese succes comercial în cazul artiștilor care deserviseră nobilimea interesată de portretele de familie, scene militare și scene istorice, religioase și din mitologia clasică, dar la momentul urcării pe tron a reginei Victoria acest stil nu mai era considerat de viitor. După distrugerea sediului Parlamentului britanic, The Houses of Parliament, spre sfârșitul anului 1834, și cu ocazia organizării concursurilor de selecție a artiștilor care să decoreze noile clădiri, s-a văzut clar că nu prea se găseau artiști buni care să picteze subiecte istorice și literare – considerate în epocă cea mai înaltă formă a picturii. Din 1841, noua și foarte influenta revistă britanică Punch a ridiculizat tot mai mult Academia Regală și pe artiștii britanici.
Opera seminală a lui John Ruskin, Modern Painters, al cărei prim volum a fost publicat în 1843, stipula că scopul artei este de a reprezenta lumea și de a permite privitorului să își formeze singur o părere despre subiect, fără să îl idealizeze. Ruskin considera că doar printr-o reprezentare cât mai fidelă ar putea artistul să arate latura divină a lumii naturale. Noua generație de artiști, primii care crescuseră într-o eră industrială în care reprezentarea precisă a detaliului tehnic era considerată o virtute și o necesitate, erau de acord cu acest punct de vedere. În 1837, Charles Dickens a început să publice romane în care încerca să descrie realitatea problemelor curente, în locul trecutului sau al unui prezent idealizat. Cărțile lui erau foarte admirate de mulți dintre artiștii din noua generație.
În 1837, pictorul Richard Dadd și un grup de prieteni au format The Clique, o grupare de artiști care respingeau tradiționalismul academiei față de subiectele istorice și portretistică, pledând în favoartea artei de gen, un stil artistic populist. Deși majoritatea membrilor grupării The Clique s-au reîntors la Academie în ani 1840, ca urmare a arestării lui Dodd, după ce acesta și-a ucis tatăl, în 1843, ei au fost prima grupare de artiști de valoare care au contrazis ideile Academiei Regale.
J.M.W. Turner
Picturile The Fighting Temeraire (1839) și Rain, Steam and Speed (1844) ale lui Turner înfățișau primele etape ale revoluției industriale.
Cel mai important artist britanic în viață la momentul urcării pe tron a reginei Victoria era J.M.W. Turner. Turner devenise celebru în ultima parte a secolului al XVIII-lea cu o serie de peisaje în acuarelă, foarte apreciate, și primul său tablou în ulei a fost expus în 1796. Ales membru cu drepturi depline al Academiei Regale în 1802, la vîrsta de 27 de ani , el a rămas fidel acestei instituții întreaga viață. În 1837 a demisionat din postul de profesor la Academia Regală, o poziție importantă, și în 1840 a făcut cunoștință cu John Ruskin. În primul volum din cartea sa, Modern Painters, Ruskin îi lua apărarea lui Turner, argumentînd că Turner devenise atât de bun nu datorită, ci în ciuda influenței lui Reynolds și a dorinței lui Turner de a idealiza subiectele picturilor sale.