miniatura|350x350px| „Musei Wormiani Historia”, frontispiciul de la Muzeul Wormianum înfățișând cabinetul de curiozități al lui Ole Worm miniatura|330x330px| Un narval mascul, al cărui colț, ca un corn de Unicorn, era o piesă întâlnită în vitrinele de curiozități. Cabinetele de curiozități (în germană Kunstkammer și Kunstkabinett, traduse literal „Camere artistice”), cunoscute și sub numele de camere-minune (de asemenea din germană: Wunderkammer), erau colecții de mari dimensiuni de obiecte de sorginte diferită, având un caracter enciclopedic. În Europa renascentistă, acolo unde acestea au apărut pentru prima dată, nu exista o clasificare sau o delimitare clară a tipurilor de obiecte care puteau fi incluse în astfel de cabinete. Deși au fost precedate de colecții mai rudimentare, camerele clasice de curiozități au apărut în secolul al XVI-lea. Inițial, termenul englezesc cabinet descria mai degrabă o cameră decât o piesă de mobilier. Terminologia modernă ar clasifica acum obiectele incluse în aceste colecții ca aparținând istoriei naturale (uneori artificiale), geologiei, etnografiei, arheologiei, relicvelor religioase (moaște) sau istorice, drept opere de artă (inclusiv picturi de vitrină) și antichități. Pe lângă cele mai faimoase și mai bine documentate camere, deținute de diferiți monarhi și aristocrați, au apărut de asemenea și colecții precursoare ale muzeelor ce aparțineau membrilor clasei negustorești și primilor oameni de știință din Europa. miniatura| Un colț de vitrină, pictat de Frans II Francken în 1636, dezvăluie gama de cunoștințe a unui virtuoz din epoca barocului. Camerele de curiozități erau un mijloc prin care deținătorii își stabileau și susțineau rangul în societate, dar și colecții ce reflectau interesele curatorilor. Conform lui R. J. W. Evans, existau două tipuri principale de cabinete de curiozități: „camera princiară, dominată de preocupări estetice, cu o predilecție exotică, ce îndeplinea în mare măsură o funcție reprezentativă” și o mai puțin grandioasă „colecție modestă a savantului umanist sau a unui virtuoz, care servea scopuri mai practice și științifice”. Evans adaugă că ”nu exista nicio distincție clară între cele două categorii: toate colecțiile erau marcate de curiozitate, erau rezultatul unei anumite doze de credulitate și aveau un fel de design universal subiacent”.
Cabinetelor de curiozități care aveau rolul de a marca statutul socio-economic al curatorilor li s-au adăugat cele create ca o formă de divertisment, fapt consemnat în arhivele Societății Regale: primele întâlniri ale acestui for științific le ofereau membrilor posibilitatea de a-și expune descoperirile făcute în urma explorării propriilor curiozități pe o masă la care avea acces toată lumea. Oricât de pur educaționale sau investigative puteau părea aceste expoziții, așa-numiții Fellows din acea perioadă - membrii Societății Regale - susțineau ideea „divertismentului savant”Fontes da Costa, Palmira. „Singular and the Making of Knowledge at the Royal Society of London in the Eighteenth Century” (Document). Cambridge Scholars Publishing sau „îmbinarea utilului (învățării) cu plăcutul (divertismentul)”. Era o practică destul de des întâlnită, având în vedere că Societatea Regală avea o tradiție a interesului față de tot ce era neobișnuit, minunat, mirobolant. Acest interes a fost adesea exploatat de filozofii naturaliști din secolul al XVIII-lea pentru a păstra atenția publicului pentru expozițiile pe care le organizau.
Istoric miniatura| Gravură pliabilă din Dell'Historia Naturale a lui Ferrante Imperato (Napoli 1599), cea mai veche ilustrare a unui salon de istorie naturală
Până la c. 1600 Cea mai veche dovadă picturală a unui cabinet de istorie naturală este gravura din Dell’Historia Naturale a lui Ferrante Imperato (Napoli 1599) (ilustrație). Aceasta avea scopul de a spori credibilitatea autorului ca sursă de informare despre istoria naturală, având rafturi deschise (în dreapta), în care apar multe volume dispuse orizontal și suprapuse, într-o manieră specifică Evului Mediu, sau cu cotorul în sus, pentru a proteja paginile de praf. Unele volume reprezintă, cu siguranță, ierbarul autorului. Fiecare suprafață a tavanului boltit este acoperită de pești conservați, mamifere împăiate și scoici stranii, iar în centru este suspendat un crocodil împăiat. Pe rafturi sunt expuse exemple de corali. În stânga, camera este amenajată ca un studioloStudiolo: micile saloane din palatele Urbino și Gurbio erau decorate cu intarsie care apărea pe ușile care se comportau ca niște grinzi, și rafturile pline de instrumente științifice, cărți și mici sculpturi în perspectiva trompe l'oeil. Studiolo-ul Gubbio a fost reasamblat în Muzeul Mitropolitan, iar studiolo-ul Urbino rămâne in situ. cu o gamă de dulapuri încorporate ale căror uși pot fi descuiate și coborâte pentru a arăta cuiburi de porumbei realizate cu migală, care formează unități arhitecturale, umplute cu mici minerale.Fabricanții de mobilier din secolul al XVI-lea care serveau comercializării de obiecte de lux la Florența și Antwerp au început să producă dulapuri mobile cu ajustări interioare arhitecturale similare care pot fi puse pe o masă acoperită de un covor sau pe standuri personalizate. Deasupra acestora stau păsările împăiate lângă niște panouri încrustate cu bucăți de piatră lustruită (cel mai probabil marmură și jasp) având formă de pătrat sau prevăzute cu compartimente pentru exemplare. Sub ele se află o serie de dulapuri ce conțin cutii cu specimene și borcane acoperite. miniatura| Bolta decorată în detaliu a Studiolo-ului lui Francesco I din Palazzo Vecchio, Florența În anul 1587, Gabriel Kaltermackt l-a sfătuit pe Christian I că trei tipuri de obiecte sunt indispensabile formării unui „Kunstkammer” sau a unei colecții de artă: în primul rând, sculpturi și picturi, în al doilea rând, „obiecte stranii din țară sau din străinătate” și în cele din urmă, „coarne [ca de cerb], coarne [ca de vacă], gheare, pene și alte lucruri aparținând unor animale stranii și curioase”. Când Albrecht Dürer a vizitat Țările de Jos în 1521, a adus de la Nürnberg ilustrații, coarne de la diverse animale, o bucată de coral, aripioare de pește de dimensiuni mari și chiar o armă de lemn din Indiile de Est. A Hyatt Mayor, Prints and People, Metropolitan Museum of Art/Princeton, 1971, nos 48.
Gama extrem de variată de obiecte reprezentată în tabloul lui Frans Fracken al II-lea din anul 1636 (ilustrat mai sus) este caracteristică pentru ce se putea găsi de obicei într-o cameră de curiozități: tablouri agățate pe perete, care variază de la peisaje (incluzând și o scenă în lumina lunii, considerată un gen pictural în sine), la un portret și o pictură religioasă (”Adorarea Magilor”), combinate cu pești marini tropicali conservați și un șir de mărgele sculptate, cel mai probabil din chihlimbar, considerat atât un material prețios, cât și o curiozitate naturală. Sculpturile sunt, pe de o parte, clasice și laice (una dintre ele o înfățișează pe Libera, o zeiță romană a fertilității)Baza statuii este inscripționată cu LIBER[A], iar pe de altă parte, moderne și religioase (”Hristos la Coloană”Reprezintă, aparent, o sculptură la scară redusă adaptată după cea a lui Alessandro Algardi.), iar pe masă sunt aranjate, printre scoici exotice (inclusiv unele tropicale și un dinte de rechin): portrete în miniatură, pietre prețioase decorate cu perle puse într-o cutie stranie de tip cvadrifoliu (în formă de trifoi cu patru foi), un set de gravuri în lemn și desene sepia în clar-obscur și o pictură cu o natură statică de mici dimensiuniNatura moartă a fost considerată un gen inferior portretelor și peisajelor. sprijinită de o altă pictură cu un aranjament floral, monede și medalii – se presupune că grecești și romane – și o lampă cu ulei din teracotă de origine romană, un lacăt de alamă în stil chinezesc, flacoane stranii și un vas Ming din porțelan alb-albastru. dreapta|miniatura| Glob ceresc cu mecanism de ceas, realizat pentru Kunstkammer lui Rudolf al II-lea, 1579 Kunstkammer-ul lui Rudolf al II-lea (care a domnit în perioada 1576-1612), aflată în cartierul Hradčany din Praga, era unică la nord de Alpi, oferindu-i proprietarului un loc mângâiere și de retragere întru contemplațieAspectul subtil repetat de R. J. W. Evans în ”Rudolf II and His World: A Study in Intellectual History” (Oxford) 1973., și totodată demonstrând măreția și puterea sa imperială prin aranjamentul simbolic al obiectelor, prezentate ceremonios diplomaților și magnaților aflați în vizită.
Unchiul lui Rudolf, Ferdinand al II-lea, a avut de asemenea o colecție curată de trezorierul său Leopold Heyperger care punea un accent deosebit pe picturile cu persoane ce aveau diformități interesante; o mare parte din aceasta a rămas intactă și poartă numele de Cameră de Artă și Curiozități, aflându-se în Castelul Ambras din Austria. ”Kunstkammer-ul a fost privit ca un microcosmos sau ca un teatru lumesc, precum și ca un teatru de memorie. Kunstkammer-ul a simbolizat controlul patronului asupra lumii prin reproducerea sa într-o incintă, la nivel microscopic.” În ceea ce privește colecția lui Charles I, Peter Thomas afirmă succint: ”Kunstkabinett-ul în sine a fost o formă de propagandă.”
Secolul al XVII-lea miniatura| Frans Francken cel Tânăr, Dulap cu picturi, scoici, monede, fosile și flori al unui colecționar, 1619 Două dintre cele mai cunoscute cabinete de curiozități din secolul al XVII-lea au fost cea a lui Ole Worm, cunoscut sub numele de Olaus Wormius (1588 – 1654) (ilustrare în dreapta sus) și cea a lui Athanasius Kircher (1602 – 1680). Aceste arii din secolul al XVII-lea erau pline de animale împăiate, coarne, colți, schelete, minerale, precum și alte obiecte create de om considerate interesante: sculpturi incredibil de vechi, de fine sau de mici; automate de ceasornic, specimene etnografice din locații exotice etc. Adesea, aceste colecții reprezentau un amestec între realitate și ficțiune și includeau creaturi aparent mitice. În colecția lui Worm se găsea, de exemplu, ceea ce el credea că este un miel scitic, iar alții că este o combinație fabuloasă între o plantă și o oaie, dar de fapt era o ferigă lânoasă. În ciuda concluziilor eronate la care tindea să ajungă, Worm a identificat cornul narvalului ca provenind de la un cetaceu, și nu de la un unicorn, așa cum credeau majoritatea proprietarilor unor astfel de coarne. Specimenele prezentate în aceste expoziții au fost adesea aduse din expediții de explorare și din călătorii comerciale.
Cabinetele de curiozități erau o dovadă a progresului științific, publicându-se adesea imagini ale conținutului lor. Catalogul colecției lui Worm, publicat sub numele de ”Museum Wormanium” (1965), a folosit colecția de artefacte ca punct de plecare pentru teoriile lui Worm despre filozofie, știință, istorie naturală etc.
Accesul în cabinetele de curiozități era limitat celor care își puteau permite să le creeze și să le întrețină. În principal monarhii, mulți la număr, au reușit să facă mari colecții. Un exemplu rar menționat, mai des întâlnit în artă decât în alte domenii, a fost Studiolo-ul lui Francesco I. Frederic al III-lea, care și-a însușit colecția lui Worm după moartea lui, a fost un alt monarh colecționar. Cel de-al treilea exemplu este Kunstkamera fondată de către Petru cel Mare în 1714 la Sankt Petersburg. Multe dintre obiectele acestei colecții au fost cumpărate din Amsterdam de la Albertus Seba și Frederik Ruysch. Colecția fabuloasă ce reprezenta Imperiul Habsburgic a inclus artefacte aztece de o importanță mărită, printre acestea numărându-se rochia cu pene sau coroana lui Montezuma, care în prezent se află în Muzeul de Etnologie din Viena.