Istoria mașinilor de tip perpetuum mobile datează cel puțin din Evul Mediu. Timp de milenii, nu a fost clar dacă dispozitivele cu mișcare perpetuă erau posibile sau nu, dar teoriile moderne ale termodinamicii au arătat că sunt imposibile. În ciuda acestui fapt, s-au făcut multe încercări de a realiza astfel de mașini, continuând până în timpurile moderne. Designerii moderni și susținătorii lor folosesc uneori și alți termeni, cum ar fi „supraunitare”, pentru a descrie invențiile lor.
Istoric Înainte de secolul al XIX-lea thumb|left|Gravură din 1618 cu perpetuum mobile de tip „pompă cu șurub” al lui Robert Fludd Există două tipuri de perpetuum mobile: Perpetuum mobile de speța întâi sunt acele dispozitive care încalcă principiul întâi al termodinamicii, principiul conservării energiei, creând energie din nimic. Cele mai multe încercări se încadrează în această categorie. Perpetuum mobile de speța a doua sunt dispozitive care încalcă principiul al doilea al termodinamicii. Chiar dacă se supun principiului conservării energiei, ele încearcă să extragă lucrul mecanic dintr-o singură sursă de căldură, încălcând principiul nescăderii entropiei într-un sistem termodinamic macroscopic izolat.
Există câteva revendicări fără sursă Mark Eberhart (2007):Feeding the fire: the lost history and uncertain future of mankind's energy, p.14 că un perpetuum mobile numit „roata magică” (o roată care se învârte pe axul ei acționată de pietre) a apărut în Bavaria în secolul al VIII-lea. Această afirmație istorică, deși adesea repetată, pare a fi nefondată.
Proiectele timpurii de perpetuum mobile fost realizate de matematicianul și astronomul indian Bhāskara II, care a descris o roată () care susținea că se va învârti pentru totdeauna. Lynn Townsend White, Jr. (April 1960). "Tibet, India, and Malaya as Sources of Western Medieval Technology", The American Historical Review 65 (3), p. 522–526
Un desen al unui perpetuum mobile a fost găsit în caietul de schițe al lui Villard de Honnecourt, un meșter zidar și arhitect francez din secolul al XIII-lea. Caietul de schițe cuprindea subiecte de mecanică și arhitectură. Urmând exemplul lui Villard, Pierre de Maricourt a proiectat un glob magnetic care, dacă ar fi montat fără frecare paralel cu axa cerească, s-ar roti o dată pe zi. A fost destinat să servească drept sferă armilară.
Leonardo da Vinci a realizat o serie de desene ale dispozitivelor la care spera că vor produce energie gratuită. Leonardo da Vinci era în general împotriva unor astfel de dispozitive, dar a desenat și a examinat numeroase roți pretins dezechilibrate. Time-Life Books (1991). Inventive Genius. 143 pages. Page 125. Philip J. Mirowski, (1991). More Heat Than Light: Economics As Social Physics: Physics As Nature's Economics 462 pages. Page 15.
Mark Anthony Zimara, un savant italian din secolul al XVI-lea, a propus o moară de vânt care își producea singură vântul care o antrena.
Diferiți savanți din această perioadă au cercetat subiectul. În 1607 Cornelius Drebbel în „Wonder-vondt van de eeuwighe bewegingh” a dedicat un perpetuum mobile lui Iacob I al Angliei. Acesta a fost descris de Heinrich Hiesserle von Chodaw în 1621. Robert Boyle a conceput „vasul perpetuu” („pocalul perpetuu” sau „paradoxul hidrostatic”), despre care Denis Papin a discutat în Philosophical Transactions of the Royal Society din 1685. MIT, "Inventor of the Week Archive: Pascal : Mechanical Calculator", May 2003. "Pascal worked on many versions of the devices, leading to his attempt to create a perpetual motion machine. He has been credited with introducing the roulette machine, which was a by-product of these experiments." Johann Bernoulli a propus o mașină bazată pe energia unui fluid. În 1686 Georg Andreas Böckler a proiectat o moara de apă „autoacționată” și mai multe perpetuum mobile cu bile folosind variante ale șurubului lui Arhimede. În 1712, Johann Bessler (Orffyreus), a susținut că a experimentat cu 300 de modele diferite de perpetuum mobile înainte de a realiza ceea ce spunea că sunt modele funcționale.
În anii 1760 James Cox și John Joseph Merlin au realizat . Ord-Hume, Arthur W. J. G. Perpetual Motion: The History of an Obsession. St. Martin's Press. . Cox a susținut că ceasul era un adevărat perpetuum mobile, dar, deoarece dispozitivul este acționat de modificările presiunii atmosferice prin intermediul unui barometru cu mercur, nu era cazul.
În 1775 Academia Regală de Științe din Paris a hotărât „să nu mai examineze [...] vreo mașină declarată ca o mișcare perpetuă” (în ).
Revoluția industrială Secolul al XIX-lea În 1812 Charles Redheffer, în Philadelphia, a pretins că a creat un „generator” care ar putea alimenta alte mașini. Aparatul a fost deschis pentru vizionare în Philadelphia, unde Redheffer a strâns sume mari de bani din taxa de intrare. După prezentarea la Philadelphia, Redheffer și-a mutat mașina la New York, în timp ce solicita finanțare guvernamentală. Hicks, Clifford B. (April 1961). "Why won't they work?", American Heritage Magazine, American Heritage Publishing Company. Retrieved 28 August 2009 Acolo Robert Fulton a expus schemele lui Redheffer în timpul unei expuneri a dispozitivului în New York City (1813). Îndepărtând niște panouri de lemn de mascare, Fulton a găsit o transmisie cu curea de catgut care trecea printr-un perete până la mansardă. În pod, un bărbat învârtea o manivelă pentru a acționa dispozitivul. Information originally at www.skepticfiles.org/skep2/pmotion2.htm
In 1827 William Congreve a conceput o mașină care funcționează pe baza capilarității, unde nu s-ar respecta principiul că apa își caută propriul nivel, producând o urcare continuă urmată de debordare. Dispozitivul era format dintr-o bandă cu bureți continuă, care trece peste doi scripeți, poziționată ca un plan înclinat. Peste bandă era altă bandă continuă, cu greutăți grele îmbinate între ele.< ref name="EB1911" /> Dispozitivul era plasat deasupra suprafeței unei ape liniștite. Congreve credea că sistemul său va funcționa continuu.
În 1868, un austriac, Alois Drasch, a primit un brevet american pentru un autovehicul care avea „un angrenaj de tip cheie de împingere” (clichet) a unui motor rotativ. Conducătorul vehiculului poate înclina un jgheab în funcție de nevoie. O bilă grea se rostogolea într-un jgheab cilindric în jos și, cu ajustarea continuă a pârghiilor și a puterii dispozitivului, Drasch a crezut că ar fi posibil să acționeze un vehicul.
În 1870 E.P. Willis din New Haven, Connecticut, a făcut bani dintr-un perpetuum mobile „proprietar”. O poveste a dispozitivului foarte complicat, cu o sursă ascunsă de energie apare în articolul Scientific American, The Greatest Discovery Ever Yet Made (în ). Cercetarea dispozitivului a găsit în cele din urmă o sursă de energie care-l acționa.
John Ernst Worrell Keely a susținut că a inventat un motor cu mișcarea produsă prin rezonanța la inducție. El a explicat că a folosit „tehnologia eterică”. În 1872, Keely a anunțat că a descoperit un principiu pentru producerea de energie bazată pe vibrațiile unor diapazoane. Oamenii de știință i-au cercetat mașina, care părea să funcționeze cu apă, deși Keely s-a străduit să evite acest lucru. La scurt timp după 1872, finanțatorii l-au acuzat pe Keely de fraudă (au pierdut aproape cinci milioane de dolari). Mașina lui Keely a fost descoperită după moartea sa, se baza pe butelii de aer comprimat, ascunse.
Din 1900 până în 1950 În 1900 Nikola Tesla a pretins că a descoperit un principiu abstract pe care să se bazeze un perpetuum mobile de speța a doua. Nu a fost produs niciun prototip. El a scris:
În anii 1910 și 1920, Harry Perrigo din Kansas City, Missouri, absolvent al Massachusetts Institute of Technology, a pretins că ar fi realizat un dispozitiv care produce energie. Harry E. Perrigo , a vertical file at the Kansas City Public Library in Kansas City, Missouri Perrigo a susținut că sursa de energie a fost „din aer subțire” sau din undele de eter. El a prerzentat dispozitivul în fața Congresului Statelor Unite la 15 decembrie 1917. Perrigo avea o cerere în așteptare din 31 decembrie 1925 cu nr. 78719 pentru „Îmbunătățirea metodei și aparatului de acumulare și transformare a energiei electrice eterice”. Examinatorii au declarat că dispozitivul său conținea o baterie de acumulatori ascunsă. Citations originally at www.kclibrary.org resources Subject area ID 77176
thumb|Coperta numărului din octombrie 1920 a revistei Popular Science Popular Science, în numărul din octombrie 1920 a publicat un articol despre mirajul dispozitivelor de tip perpetuum mobile. Phillip Rowland. "The undying lure of perpetual motion". Popular Science, October 1920.
În era modernă Din 1951 până în 1980 În 1966 Josef Papp (uneori denumit Joseph Papp sau Joseph Papf) se presupune că ar fi creat un motor de mașină alternativ care folosea gaze inerte. A interesat câțiva investitori, dar când motorul a fost prezentat public, o explozie a ucis unul dintre observatori și i-a rănit pe alți doi. Papp a pus accidentul pe seama interferenței fizicianului Richard Feynman, care mai târziu și-a publicat observațiile într-un articol din „Laser”, jurnalul grupului Southern Californian Skeptics (în ). Papp a continuat să primească bani, dar n-a mai prezentat vreun alt motor.
La 20 decembrie 1977 Emil T. Hartman a primit brevetul SUA nr. 4215330, intitulat „Sistem de propulsie cu magnet permanent”. Acest dispozitiv este legat de „Jucăria simplă cu supraunitate magnetică” (SMOT).
Paul Baumann, un inginer german, a realizat o mașină numită „Testatika”, Jeane Manning, The coming energy revolution. Reviews Avery Pub. Group, April 1, 1996. Page 141 cunoscută și sub numele de „convertorul elvețian M-L” Matthey, PH (1985), "The Swiss ML Converter – A Masterpiece of Craftsmanship and Electronic Engineering" sau "Thesta-Distatica". New scientist, Volume 170, Issues 2286-2291. Page 48.
Guido Franch a afirmat că poate transmuta moleculele de apă în compuși de benzină (numiți „combustibil Mota”) care ar reduce prețul benzinei la 8 cenți pe galon. Metoda se baza pe o pulbere verde (similară cu cea a lui John Andrews din 1917). A fost dat în judecată pentru fraudă în 1954 și achitat, dar în 1973 a fost condamnat. Judecătorii William Bauer și Philip Romiti au asistat ambii la o demonstrație în cazul din 1954.
În 1958 Otis T. Carr din Oklahoma a înființat o companie pentru a produce aeronave și hovercrafturi îm stil OZN. În acest scop a vândut acțiuni. A promovat mașini funcționând pe bază de energie liberă, pretinzînd că s-a inspirat de la Nikola Tesla, printre alții.
În 1962 fizicianul Richard Feynman a discutat despre clichetul brownian care se presupunea că ar extrage un lucru mecanic semnificativ din mișcarea browniană, însă a demonstrat că un astfel de dispozitiv nu va funcționa în practică.
În anii 1970, David Hamel a produs generatorul Hamel, un dispozitiv „antigravitațional”, se presupune că după o răpire extraterestră. Dispozitivul a fost testat pe Vânătorii de mituri, unde nu s-a reușit să se demonstreze vreo capacitate de generare a foței de ridicare. MythBusters, Episode 68: Christmas Tree Lights, Antigravity Device, Vodka Myths IV
thumb|222px|right|Howard R. Johnson's US Patent 4151431 Howard Robert Johnson a realizat un și, la 24 aprilie 1979 a primit brevetul SUA nr. 4151431. (Clasificarea principală a brevetului său nr. 4151431 de către biroul de brevete al Statelor Unite este ca „generator electric sau structura motorului, dinamoelectric, liniar" (310/12).) Johnson a susținut că dispozitivul său generează mișcare, fie rotativă, fie liniară, din nimic altceva decât din magneți permanenți în rotor și stator. (Cover illustration is here.) El a estimat că magneții permanenți din materiale adecvate ar trebui să-și piardă mai puțin de două procente din magnetizare prin acționarea unui dispozitiv timp de 18 ani.