Valtazar Bogišić (în ; ), cunoscut și sub numele de Baltazar și Baldo Bogišić, a fost un jurist sârb originar din Dubrovnik și un pionier al sociologiei moderne.
Activând în domeniul , contribuția sa cea mai semnificativă a fost studiul structurii familiale și elaborarea codului civil muntenegrean din 1888, unic în istoria legislativă a regiunii. Este considerat un pionier al sociologiei dreptului și al jurisprudenței sociologice, aliniându-se în paralel cu principiile Școlii istorice germane de drept.Stephan Meder. "Valtazar Bogišić und die Historische Schule. Rechtssoziologische und rechtsethnologische Folgerungen aus Savignys Rechtsquellenlehre", in: Gedächtnisschrift für Valtazar Bogisic, vol. 1. Pag. 517-537 În 1902, Bogišić a fost ales președinte al Institutului Internațional de Sociologie din Paris.
Tinerețea Familia lui Bogišić era alcătuită din negustori influenți din Cavtat, un mic oraș de coastă situat în apropiere de Dubrovnik. Strămoșii săi s-au stabilit în Cavtat după ce bunicul său s-a mutat din satul Mrcine din Konavle, o zonă din interiorul regiunii, unde familia Bogišić trăise timp de secole, după convertirea lor de la ortodoxie la catolicism în secolul al XV-lea.Spomenica Valtazara Bogišića, Dubrovnik 1938/1940, p. 35
Bogišić s-a născut în Cavtat la 20 decembrie 1834. Mama sa a decedat la nașterea surorii sale, Marija, singura sa soră, doi ani mai târziu. Tatăl său, dorind ca fiul să continue afacerea familială, considera că o educație prea îndelungată ar putea împiedica acest plan.
La vârsta de patru ani, a fost înscris la o școală privată pentru fete, singura instituție de acest gen disponibilă în oraș, deoarece școlile publice acceptau copii doar de la vârsta de șase ani. Ulterior, a urmat o școală de stat acreditată, pe care a părăsit-o înainte de a o absolvi. La vârsta de 11 ani, a finalizat o școală nautică de doi ani, fiind cu patru-cinci ani mai tânăr decât ceilalți absolvenți.
Figura centrală a copilăriei sale a fost bunicul său, Valtazar Bogišić Senior. Orb la acea vreme, acesta îi narra povești populare și relatări despre aventuri maritime, călătorii și întâlniri cu personalități ca Miloš Obrenović. De asemenea, îi delega nepotului său diverse sarcini și chiar cazuri juridice minore. Prin testament, bunicul său i-a lăsat jumătate din avere. Lipsit de sprijin financiar din partea tatălui, Bogišić a investit banii primiți în achiziția de cărți, printre care operele reformatorului Vuk Stefanović Karadžić, care i-a devenit model intelectual. Inspirat de acesta, a început să colecteze și să transcrie poeme populare sârbești.Spomenica Valtazara Bogišića, Dubrovnik 1938/1940, p. 69
După multe insistențe și în urma unui accident pe mare, tatăl său i-a permis să urmeze un gimnaziu de patru ani (Progymnasium), cu condiția să nu susțină examenele finale, astfel încât să nu poată obține documentele necesare pentru continuarea studiilor. În această perioadă, Bogišić a învățat singur germana, adăugând-o la italiana pe care o stăpânea deja, limbă franca a regiunii.
Destinul său academic s-a schimbat odată cu întâlnirea contelui Niko Pucić (Pozza) cel Mare din Dubrovnik. Acesta, devenit prieten și mentor, l-a încurajat să susțină examenele finale în ciuda opoziției paterne și l-a sprijinit în pregătire. Contele Niko Pucić și fratele său, Medo Pucić (Orsato), erau printre cele mai influente personalități din Dubrovnik în acea perioadă. Ei au reunit elita intelectuală care a format mișcarea sârbo-catolică din Dubrovnik, o mișcare care a dispărut la începutul secolului al XX-lea.
Educație academică Un moment crucial în viața lui Bogišić a fost moartea tatălui său, în 1856, eveniment urmat de dispute legate de moștenire și administrarea afacerii familiale. După doi ani de conflicte, Bogišić a reușit să rezolve aspectele juridice și să-și recupereze bunurile de la veri. În 1858, s-a înscris la Ginnasio Liceale di S. Caterina din Padova, iar ulterior a urmat prestigiosul Liceo Foscarini, cel mai vechi liceu din Veneția, unde s-a specializat în limba și literatura italiană și absorbind idealurile mișcării de renaștere națională italiene.
După absolvire a refuzat o bursă austriacă datorită condiției de a studia doar în universități ale Imperiului, preferând să se alăture cercurilor patriotice și pan-slaviste. A urmat studii în filologie, filosofie (inclusiv istorie) și drept, cu o curriculum ce integra discipline moderne precum economia politică. A studiat la Viena, Berlin, München și Paris, având profesori de prestigiu, printre care Franz Bopp, fondatorul lingvisticii comparate, istoricul prusac Johann Gustav Droysen, Franz Miklosich, unul dintre cei mai importanți filologi slavi, fondatorul sociologiei Lorenz von Stein, precum și juriști renumiți, cum ar fi Theodor Mommsen, Rudolf von Jhering și reprezentanți ai Școlii Istorice Germane de Drept.
În 1862 și-a obținut doctoratul în filosofie la Universitatea din Giessen cu teza intitulată „Cauzele înfrângerii armatei prusace în Războiul husit”, în care s-a bazat în mod special pe cercetările istoricului František Palacký. În 1865, a obținut diploma de drept „Rigorosum” la Viena, unde a susținut examenul oral de doctorat, întrucât în acel moment era deja angajat și activa în domeniu. Ulterior, când a fost numit profesor la Odesa, i-a fost conferit titlul de Juris Doctor Honoris Causa, recunoscând contribuția sa academică excepțională.
Viața profesională și activitatea publică
Viena Datorită unei recomandări semnate de Franz Miklosich, care atesta că „pe lângă faptul că este vorbitor nativ de sârbă și italiană, (Bogišić) cunoaște toate celelalte limbi slave”,Kidrič, Dr. Balthasar Anton Bogišić in der kk. Hofbibliothek Wien, ASPh 31 (1910), 305–312 acesta a fost angajat, în 1862/63, ca administrator al Departamentului Slavia din cadrul Bibliotecii Curții de la Viena. În această funcție, a gestionat nu doar secția slavă, ci și departamentul juridic și publicațiile legate de Revoluția Franceză. Această poziție i-a oferit oportunitatea de a studia lucrări fundamentale ale literaturii slave și de a intra în contact direct cu numeroși scriitori și intelectuali slavi.
În Viena acelei perioade, luaseră naștere diverse organizații care reuneau membri ai diferitelor popoare din Imperiu. Bogišić a participat la înființarea clubului Slovanska beseda, care inițial reunea toți slavii din Imperiul Austro-Ungar, dar care ulterior a fost reorganizat într-un club ceh. La inițiativa sa, în cadrul clubului a fost creată o bibliotecă slavă (Slovanska biblioteka), al cărei prim președinte a fost chiar Bogišić. În această perioadă, el a sprijinit mișcarea Tinerimea Sârbă Unită (), rămânând un susținător al acesteia pe tot parcursul vieții. Organizația milita pentru unificarea reală a sârbilor și croaților într-o națiune iugoslavă unică, nu doar pentru o cooperare politică formală, idee care era dominantă printre intelectualii croați. După înființarea Academiei Iugoslave de Științe și Arte, Bogišić a devenit unul dintre cei mai importanți colaboratori ai acesteia. Academia, fondată la Zagreb, funcționa ca o instituție științifică comună a popoarelor slave sudice. Primul președinte al acesteia a fost croatul Franjo Rački, iar primul secretar, sârbul Đuro Daničić.
În timpul șederii sale la Viena, Bogišić a adunat documente despre diplomatul din secolul al XVII-lea al Republicii Dubrovnik, Stjepan Gradić. A continuat, de asemenea, să adune poezie epică sârbă, o pasiune începută încă din tinerețe. În 1863, a petrecut vacanța la Mostar, ascultând poeții epici adunați în jurul noii biserici ortodoxe. Încă din 1866, a desfășurat o amplă anchetă sociologică în toate regiunile Balcanilor, formulând numeroase întrebări despre formele de proprietate funciară, structura socială a satului, obiceiuri, instituții și comunitatea familială. Pe baza acestor date, a studiat metodele de observație directă, analiza comparativă, utilizarea statisticilor și examinarea documentelor. În 1867 a publicat lucrarea Pravni običaji kod Slovena („Obiceiurile juridice ale slavilor”), bazându-se în principal pe surse scrise, dar consultând și prieteni pentru a înțelege mentalitatea juridică a populației din diverse regiuni. În 1872 a publicat volumul Pisani zakoni na Slovenskom Jugu („Legislația scrisă în sudul slav”), conceput ca o introducere într-o serie de studii despre sursele juridice antice din sudul slav.
Încă din tinerețe, Bogišić a manifestat un interes deosebit pentru muzee. El considera că înființarea unui muzeu slav (Slovenski Muzeum) ar contribui la promovarea patrimoniului slav și la creșterea conștiinței asupra acestuia atât în rândul slavilor, cât și al altor popoare. În publicația sa Slovenski Muzeum, a răspuns criticilor vremii, care susțineau că popoarele slave ar trebui să se dezvolte independent, asemenea națiunilor germanice sau romanice. Prin această lucrare, s-a afirmat ca un panslavist, aliniindu-se unei mișcări populare în rândul slavilor în secolul al XIX-lea, cu origini în Polonia și Boemia, dar care astăzi este considerată o formă depășită de idealizare colectivă.
În 1867, după anii petrecuți în cadrul Bibliotecii Curții, Bogišić a intrat în serviciul Ministerului Apărării al Austro-Ungariei, fiind numit consilier pentru educație în cadrul Graniței Militare, cu sediul la Timișoara, în Banat. Populația din această regiune era obișnuită cu un grad ridicat de autoguvernare, ceea ce a condus la eșecul mai multor încercări de reformare a sistemului școlar. Cu toate acestea, autoritățile austriece urmăreau să impună un sistem educațional mai riguros și centralizat.
Odessa După ce a refuzat ofertele de la universitățile din Kiev și Varșovia, Bogišić a acceptat un post de profesor la nou-înființata Universitate Rusă din Odesa. Devenit cetățean rus și funcționar public în 1869, și-a susținut prelegerea inaugurală la Odesa în 1870. Cea mai notabilă realizare a sa aici a fost înființarea Bibliotecii Slave. În calitate de profesor, însă, nu a avut un succes deosebit, întrucât, încă din 1871, a fost implicat în organizarea unor ample proteste studențești, care ulterior s-au dovedit a fi orchestrate. Presa austriacă relata că Bogišić, „fiind sârb, a fost chemat la Odesa doar datorită simpatiilor panslaviste”,Zimmermann, 1962, p. 142 dar, în realitate, nu a fost primit cu entuziasm în cercurile academice rusești. A continuat să predea, dar fără entuziasmul de altădată.
După ce cererea sa de pensionare anticipată a fost respinsă, a încercat să își dedice cât mai mult timp călătoriilor de studiu, ajungând să cerceteze la fața locului obiceiurile juridice din Caucaz. Oficial, a rămas profesor la Universitatea din Odesa, însă, în 1873, la ordinul țarului, în calitate de supus rus, a plecat în Muntenegru cu misiunea de a codifica dreptul privat al principatului.
Muntenegru și Franța În Muntenegru, presa locală susținea că noul Cod Civil fusese deja redactat înainte de venirea lui Bogišić. Acesta a reușit, totuși, să-l convingă pe principele Nicolae I să amâne promulgarea, explicând că elaborarea unui cod necesită ani de studiu meticulos. Înainte de aceasta, Bogišić pregătise și publicase chestionare pentru colectarea obiceiurilor juridice, care au fost traduse în mai multe limbi, stabilindu-l astfel ca un pionier al cercetărilor juridice etnologice și sociologice. Pe baza acestor chestionare, în 1874, a publicat Zbornik sadašnjih pravnih običaja u južnih Slovena I, Građa u odgovorima iz različnih krajeva slovenskoga juga. Nemulțumit de limitele acestor chestionare – care cuprindeau doar 300 de întrebări acoperind dreptul public, privat și internațional – a conceput un nou instrument cu 2000 de întrebări axate exclusiv pe dreptul privat, asistat de juristul muntenegrean Gavro Vuković.