„” (în traducere literală, „Mașinile de calcul și inteligența”) este un articol științific de referință scris de Alan Turing pe tema inteligenței artificiale. Lucrarea, publicată în 1950 în revista , a fost prima care a prezentat publicului larg conceptul cunoscut astăzi sub numele de testul Turing.

Articolul lui Turing tratează întrebarea dacă „pot mașinile să gândească”. El spune că, din moment ce cuvintele „gândește” și „mașină” nu pot fi definite clar, ar trebui să „înlocuim întrebarea cu alta, care este strâns legată de ea și este exprimată în cuvinte relativ clare”. Pentru a face acest lucru, el a arătat nevoia de a găsi mai întâi o idee simplă și lipsită de ambiguitate care să înlocuiască cuvântul „gândește”, și în al doilea rând necesitatea de a explica exact ce „mașini” are în vedere și, în final, înarmat cu aceste instrumente, formulează o nouă întrebare, legată de prima, la care crede că poate răspunde afirmativ.

Testul Turing miniatura| „Interpretarea standard” a testului Turing, în care interogatorul are sarcina de a încerca să determine care jucător este un calculator și care este un om

În loc să încerce să stabilească dacă o mașină gândește, Turing sugerează că ar trebui să ne întrebăm dacă mașina poate câștiga un joc, numit „Jocul imitației”. La origine, jocul imitației, descris de Turing, este un simplu joc de societate care implică trei jucători. Jucătorul A este bărbat, jucătorul B este o femeie și jucătorul C (care joacă rolul interogatorului) poate fi de oricare sex. În Jocul imitației, jucătorul C nu poate vedea nici jucătorul A, nici jucătorul B (și îi cunoaște doar ca X și Y) și poate comunica cu ei doar prin note scrise sau orice altă formă care nu oferă detalii despre sexul lor. Punând întrebări jucătorului A și jucătorului B, jucătorul C încearcă să determine care dintre cei doi este bărbatul și care este femeia. Rolul jucătorului A este de a păcăli interogatorul să ia decizia greșită, în timp ce jucătorul B încearcă să-l ajute pe interogator să ia decizia corectă.

Turing propune o variantă a acestui joc care implică calculatorul:

Astfel, jocul modificat devine unul care implică trei participanți în camere izolate: un calculator (care este testat), un om, și un judecător (uman). Judecătorul uman poate conversa atât cu omul, cât și cu calculatorul tastând într-un terminal. Atât calculatorul, cât și omul încearcă să-l convingă pe judecător că ei sunt omul. Dacă judecătorul nu poate spune în mod constant care este care, atunci calculatorul câștigă jocul.

Cercetătorii din Regatul Unit au explorat „inteligența mașinilor” timp de până la zece ani înainte de apariția în 1956 a domeniului de cercetare a inteligenței artificiale (IA). A fost un subiect comun printre membrii , un grup informal de cercetători britanici în cibernetică și electronică, din care făcea parte și Alan Turing. Acesta din urmă vehicula noțiunea de inteligență a mașinilor cel puțin din 1941, și în 1947 el a făcut una dintre cele mai vechi mențiuni cunoscute despre „inteligența calculatoarelor”.

După cum consemnează , întrebarea a devenit „Pot mașinile să facă ceea ce putem face și noi (ca entități gânditoare)?” Cu alte cuvinte, Turing nu se mai întreabă dacă o mașină poate „gândi”; el se întreabă dacă o mașină poate acționa nediferențiat de felul în care acționează un gânditor. Această întrebare evită problema filozofică dificilă a predefinirii verbului „a gândi” și se concentrează în schimb pe capacitățile de acțiune pe care le face posibile capacitatea de a gândi, și pe modul în care un sistem cauzal le poate genera.

De când Turing și-a prezentat testul, acesta a fost extrem de influent, dar și criticat pe scară largă și a devenit un concept important în filosofia inteligenței artificiale. Unele dintre criticile sale, cum ar fi a lui John Searle, sunt ele însele controversate. Unii au considerat că întrebarea lui Turing a fost „Poate un calculator, comunicând printr-un teleimprimator, să păcălească o persoană făcându-i să creadă că este uman?”Wardrip-Fruin, Noah and Nick Montfort, ed (2003). The New Media Reader. The MIT Press. . dar pare clar că Turing nu vorbea despre păcălirea oamenilor, ci despre generarea capacității cognitive umane.

Mașini digitale Turing observă și că trebuie să stabilim ce „mașini” dorim să luăm în considerare. El subliniază că o clonă umană, deși este făcută de om, nu ar fi un exemplu foarte interesant. Turing a sugerat că ar trebui să ne concentrăm pe capacitățile mașinilor digitale mașini care manipulează cifrele binare de 1 și 0, rescriindu-le în memorie folosind reguli simple. El a dat două motive pentru aceasta.

Primul ar fi că nu există niciun motiv să speculăm dacă pot exista sau nu. Aceasta s-a făcut deja în 1950.

În al doilea rând, mașinile digitale sunt „universale”. Cercetările lui Turing asupra fundamentelor computației au demonstrat că un calculator digital poate, teoretic, simula comportamentul oricărei alte mașini digitale, dacă are suficientă memorie și suficient timp. (Aceasta este ideea esențială a tezei Church-Turing și a celei de ) Prin urmare, dacă orice mașină digitală poate „acționa ca și cum ar gândi”, atunci orice mașină digitală suficient de puternică poate face acest lucru. Turing scria: „toate calculatoarele digitale sunt într-un sens echivalente”.

Aceasta permite ca întrebarea inițială să fie și mai precisă. Turing reafirmă acum întrebarea inițială drept: „să ne fixăm atenția asupra unui anume calculator digital C. Este adevărat că modificând acest calculator pentru a avea spațiu adecvat de stocare, și mărindu-i în mod corespunzător viteza de acțiune și oferindu-i un program adecvat, C poate fi făcut să joace în mod satisfăcător rolul lui A în jocul imitației, rolul lui B fiind luat de un om?”

Prin urmare, Turing afirmă că accentul nu se pune pe întrebarea „dacă toate calculatoarele digitale s-ar descurca bine în joc sau dacă calculatoarele care sunt disponibile în prezent s-ar descurca bine, ci dacă ne putem imagina calculatoare care s-ar descurca bine”. Mai important este a considera progresele posibile în starea mașinilor de la acea dată, indiferent dacă există sau nu resursele disponibile pentru a crea așa ceva.

Nouă obiecții comune După ce a clarificat întrebarea, Turing s-a îndreptat spre răspunsul ei: a luat în considerare următoarele nouă obiecții comune, care cuprind toate argumentele majore împotriva inteligenței artificiale ridicate în anii de când lucrarea sa a fost publicată pentru prima dată. see where comment "Turing examined a wide variety of possible objections to the possibility of intelligent machines, including virtually all of those that have been raised in the half century since his paper appeared."

Obiecția religioasă: Aceasta afirmă că gândirea este o funcțiea sufletului nemuritor al omului, și deci o mașină nu poate gândi. „În încercarea de a construi astfel de mașini,” scria Turing, „nu ar trebui să uzurpăm puterea Lui de a crea suflete, cum nu o facem nici când procreăm copii: în oricare din cazuri, noi suntem instrumentele Lui în furnizarea de lăcașuri pentru sufletele pe care El le creează.” Obiecția „capul în nisip”: „Consecințele mașinilor gânditoare ar fi prea înfricoșătoare. Să sperăm și să credem că ele nu vor putea gândi.” Această gândire este populară între intelectuali, întrucât ei cred că superioritatea derivă din inteligența mai mare și că posibilitatea de a fi depășiți în inteligență este o amenințare (întrucât mașinile au capacități eficiente de memorie și putere de procesare, este probabil ca ele să depășească capacitatea de învățare și cunoaștere a omului). Această obiecție este o eroare logică de tipul , o confuzie între ce ar fi de dorit să se facă, și ce se poate sau nu (Wardrip-Fruin, 56). Obiecția matematică: Această obiecție folosește teoreme matematice, cum ar fi , pentru a demonstra că există limite la întrebările la care poate răspunde un sistem de calcul bazat pe logică. Turing sugerează că oamenii se înșeală ei înșiși prea des, și sunt mulțumiți de failibilitatea unei mașini. (Acest argument avea să fie reiterat de filosoful John Lucas în 1961 și de fizicianul Roger Penrose în 1989, și avea să poarte numele de .), , and . Russell and Norvig identify Lucas and Penrose's arguments as being the same one answered by Turing. Argumentul din conștiință: Acest argument, sugerat de profesorul în pe 1948) afirmă că „doar când o mașină va putea să scrie un sonet sau să compună un concert din cauza gândurilor și emoțiilor simțite, și nu prin căderea întâmplătoare a simbolurilor, vom putea fi de acord că mașină egal creier.” Turing răspunde afirmând că o persoană nu are cum să știe dacă vreun alt individ în afară de ea are emoții, și ca urmare ar trebui acceptat testul. El adaugă: „nu doresc să dau impresia că nu cred că există vreun mister despre conștiință ... dar nu cred că aceste mistere trebuie neapărat să fie rezolvate înainte să putem răspunde la întrebare [cea dacă mașinile pot gândi].” (Acest argument, că un calculator nu poate avea experiențe sau înțelegere conștiente, avea să fie formulat în 1980 de filosoful John Searle în argumentul . Răspunsul lui Turing este astăzi cunoscut ca „răspunsul cu ”.) and , who identify Searle's argument with the one Turing answers. Argumente din diverse disabilități. Aceste argumente au toate forma „un calculator nu va putea niciodată să facă X”. Turing oferă o selecție:Să fie bun, să fie creativ, frumos, prietenos, să aibă inițiativă, să aibă simțul umorului, să facă deosebirea între bine și rău, să facă greșeli, să se îndrăgostească, să îi placă căpșunile cu frișcă, să facă pe cineva să se îndrăgostească de el, să învețe din experiență, să folosească cuvintele corect, să se gândească la el însuși, să aibă diversitatea de comportament a unui om, să facă ceva cu adevărat nou.Turing arată că „pentru aceste afirmații nu se oferă de obicei niciun suport”, și că ele depind de presupuneri naive despre versatilitatea mașinilor din viitor, sau sunt „forme deghizate ale argumentului din conștiință”. El alege să răspundă la câteva din ele: Mașinile nu pot face greșeli. El arată că este ușor să programezi o mașină să lase impresia că face greșeli. O mașină nu se poate gândi la ea însăși (sau nu poate fi conștientă de sine). Se poate cu siguranță scrie un program care poate raporta despre starea sa și procesele sale interne, în sensul simplu al unui . Turing afirmă că „o mașină poate fi fără îndoială propriul subiect de studiu.” O mașină nu poate avea prea multă diversitate a comportamentului. El arată că, dacă va avea suficientă capacitate de stocare, un calculator se poate comporta într-un număr astronomic de moduri diferite. Obiecția lui Lady Lovelace: Una dintre cele mai celebre obiecții afirmă că calculatoarele nu sunt capabile de originalitate. Aceasta deoarece, conform Adei Lovelace, mașinile sunt incapabile de învățare independentă.Motorul Analitic nu are nicio pretenție să fie originea a vreunei idei. El poate face orice știm noi să-i ordonăm să facă. Poate urma o analiză; dar nu are puterea de a anticipa orice relație sau adevăr analitic.Turing sugerează că obiecția lui Lovelace se poate reduce la afirmația că calculatoarele „nu pot niciodată să ne ia prin surprindere” și afirmă că, dimpotrivă, calculatoarele pot suprinde oamenii, mai ales dacă consecințele diferitelor fapte nu sunt ușor de recunoscut. Turing afirmă și că Lady Lovelace era limitată de contextul în care scria, și dacă ar fi fost expusă la mai multe cunoștințe științifice din vremea lui Turing, ar fi fost evident că modul de stocare a informațiilor într-un creier este destul de similar celui dintr-un calculator.