miniatura| O reprezentare de bază a curbei Laffer, care ilustrează veniturile guvernamentale (R) în raport cu cota de impozitare (t) și evidențiază punctul de venit maxim la t*.
În economie, curba Laffer ilustrează relația teoretică dintre cotele de impozitare și veniturile fiscale colectate de stat. Aceasta pornește de la premisa că veniturile fiscale sunt zero la extremele cotei de impozitare de 0% și 100%, ceea ce sugerează existența unei cote optime de impozitare între aceste limite, care maximizează încasările statului.
Forma curbei depinde de elasticitatea veniturilor impozabile, adică de măsura în care veniturile impozabile variază în funcție de modificarea cotei de impozitare. În practică, aceasta reflectă comportamentul contribuabililor: impozite prea ridicate pot descuraja activitatea economică, determinând reducerea muncii, investițiilor sau conformării fiscale, ceea ce erodează baza impozabilă. Popularizată de economistul ofertist Arthur Laffer, curba este de obicei reprezentată grafic astfel: pornește de la o cotă de 0% cu venituri fiscale zero, crește până la un punct maxim al veniturilor la o cotă intermediară de impozitare, apoi scade din nou la venituri zero la o cotă de 100%. Cu toate acestea, forma exactă a curbei este incertă și rămâne subiect de dezbatere între economiști.
Una dintre implicațiile curbei Laffer este că, dincolo de un anumit prag, majorarea cotei de impozitare diminuează baza impozabilă suficient de mult încât veniturile fiscale totale să scadă. În special în Statele Unite, conservatorii au folosit această teorie pentru a susține că reducerea impozitelor ar putea stimula activitatea economică și, implicit, crește veniturile fiscale. Totuși, punctul exact al cotei de impozitare care maximizează veniturile fiscale nu poate fi determinat direct, ci doar estimat—iar astfel de estimări sunt frecvent contestate. Potrivit , o enciclopedie de referință în economie, estimările privind cota optimă de impozitare pentru maximizarea veniturilor au variat considerabil, cu o valoare mediană situată în jurul 70%.
Relevanța curbei Laffer pentru politica fiscală este intens dezbătută. Deși teoria sugerează că reducerea impozitelor poate stimula activitatea economică și crește veniturile fiscale, acest efect nu este universal valabil. Impactul său depinde de nivelul inițial al impozitării, de comportamentul contribuabililor și de structura economiei. În economiile unde cotele de impozitare sunt deja reduse, o scădere suplimentară poate doar diminua veniturile statului, fără a genera creștere economică suplimentară. De asemenea, impactul variază în funcție de gradul de conformare fiscală, dimensiunea economiei informale și elasticitatea ofertei de muncă.
Forma exactă a curbei Laffer diferă de la o economie la alta, în funcție de structura fiscală, comportamentul contribuabililor și alte variabile macroeconomice. Prin urmare, nu există un model unic aplicabil tuturor economiilor, iar aplicabilitatea sa generală rămâne subiect de dezbatere.
Curba Laffer a devenit cunoscută în cercurile politice din Statele Unite după o întâlnire din 1974 cu oficialii administrației Ford, Dick Cheney și Donald Rumsfeld, în timpul căreia Arthur Laffer ar fi schițat curba pe un șervețel pentru a-și ilustra argumentul. Termenul „curba Laffer” a fost introdus de , prezent și el la întâlnire. Totuși, conceptul nu era nou; Laffer însuși menționează antecedente în scrierile gânditorului social din secolul al XIV-lea, Ibn Khaldun, și ale altor autori.
Istorie
Origine Laffer susține că nu a inventat acest concept, menționând numeroși precursori, inclusiv Muqaddimah, lucrarea savantului islamic din secolul al XIV-lea Ibn Khaldun, precum și ideile lui John Maynard Keynes și Adam Smith. De asemenea, , Secretarul Trezoreriei SUA între 1921 și 1932, a susținut că reducerile de taxe pot stimula activitatea economică și, în anumite condiții, pot duce la o creștere a veniturilor fiscale – o idee fundamentală în teoria curbei Laffer.
Asocierea numelui lui Laffer cu acest concept a devenit larg răspândită după publicarea unui articol în revista politică National Affairs în 1978, care îl lega direct de teorie. În acel articol, relatează o cină din 1974 la Two Continents Restaurant, situat în Washington Hotel, Washington D.C., la care au participat Arthur Laffer, Wanniski, Dick Cheney, Donald Rumsfeld și adjunctul secretarului de presă, Grace-Marie Arnett. În cadrul acelei discuții, Laffer, argumentând împotriva propunerii președintelui Gerald Ford de a majora impozitele, ar fi desenat curba pe un șervețel pentru a ilustra ideea că există un punct optim al fiscalității, dincolo de care majorarea cotelor de impozitare devine contraproductivă. Cheney nu a fost imediat convins, dar ideea a stârnit interesul celor prezenți și, treptat, a început să capete influență în dezbaterile economice și politice.Gellman, Barton, 258. Angler: The Cheney Vice Presidency, Penguin Press, New York 2008.
Laffer nu își amintește în mod specific episodul cu șervețelul, dar afirmă: „Am folosit așa-numita Curba Laffer în mod constant, atât în cursurile mele, cât și în discuțiile cu oricine era dispus să mă asculte”. Indiferent de autenticitatea momentului, povestea desenului pe șervețel a devenit un simbol al dezbaterii asupra politicilor fiscale și a jucat un rol esențial în popularizarea economiei ofertei (supply-side economics) în Statele Unite.
Precedente stanga|miniatura| Arthur Laffer Există și alte precedente istorice în afara celor citate de Laffer. În (1751), afirma: „Este o eroare enormă... să crezi că un impozit generează întotdeauna venituri mai mari pe măsură ce devine mai împovărător.” p. 193 of the 1916 reprint. El a oferit exemplul unei taxe pentru intrarea târzie într-un oraș, care ar fi mai puțin rentabilă dacă ar fi stabilită la un nivel nerezonabil de ridicat. Argumente similare au fost exprimate de David Hume în eseul Of Taxes (1756) și de economistul scoțian Adam Smith două decenii mai târziu.
În timpul foametei irlandeze din anii 1840, a sugerat că reducerea taxelor locale ar putea crește sumele efectiv colectate pentru ajutorarea populației. Analize ulterioare ale gradului de colectare au indicat că regiunile cu rate mai mari au reușit să colecteze o proporție mai mică din taxele datorate.
Partidul Democrat din SUA a adoptat acest argument în anii 1880, când veniturile ridicate generate de tarifele vamale impuse în timpul Războiului Civil (1861–1865) au dus la excedente bugetare. Partidul Republican, bazat atunci în nord-estul industrial protecționist, a susținut că reducerea tarifelor ar duce la scăderea veniturilor.
În 1924, secretarul Trezoreriei scria: „Pentru unii pare dificil de înțeles că ratele ridicate de impozitare nu generează neapărat venituri mari pentru stat și că, adesea, venituri mai mari pot fi obținute prin cote mai reduse.” Pornind de la ideea că un impozit excesiv poate descuraja activitatea economică până în punctul în care veniturile fiscale scad, Mellon a susținut reducerea cotei maxime de impozitare de la 73% la 24%, concomitent cu reduceri pentru tranșele inferioare. Mellon, unul dintre cei mai bogați oameni din SUA și al treilea cel mai mare contribuabil la impozitul pe venit în anii 1920, după John D. Rockefeller și Henry Ford,. Mellon: An American Life. New York: A. A. Knopf, 2006. pp. 48–49, 165, 349. . și-a fundamentat politica pe observația că, în perioada 1921–1929, veniturile fiscale din impozitul pe venit au crescut de la 719 milioane USD la peste 1 miliard USD, cu o medie anuală de creștere de 4,2%, ceea ce susținătorii săi atribuie reducerii de taxe.Folsom Jr., Burton W., The Myth of the Robber Barons, p. 103. Young America's Foundation, 2007.
În 2012, un sondaj realizat de Universitatea din Chicago a arătat că economiștii resping ideea că reducerea cotelor impozitului federal pe venit din SUA ar duce la o creștere a veniturilor fiscale pe termen mediu. Întrebați dacă „o reducere a impozitelor federale din SUA în acest moment ar crește venitul impozabil suficient de mult încât să genereze venituri fiscale anuale mai mari în decurs de cinci ani decât în absența reducerii”, niciun economist nu a susținut această afirmație, iar 71% au respins-o explicit. Potrivit economistului de la Universitatea Harvard, majoritatea covârșitoare a economiștilor resping ideea că nivelul impozitării veniturilor în SUA este suficient de ridicat încât reducerile de taxe să se autofinanțeze.
Analiză empirică Unul dintre scopurile conceptuale ale curbei Laffer este identificarea ratei de impozitare care maximizează veniturile fiscale (cu alte cuvinte, „optimizarea” colectării veniturilor). Rata de impozitare care generează venituri maxime nu trebuie confundată cu rata optimă de impozitare, un concept utilizat de economiști pentru a desemna nivelul de impozitare care permite colectarea unei anumite sume de venituri cu cele mai puține distorsiuni economice, minimizând impactul negativ asupra activității economice și eficienței pieței.
În 2017, Jacob Lundberg de la Universitatea Uppsala a estimat curbele Laffer pentru 27 de țări membre OCDE, constatând că ratele maxime ale impozitului pe venit care maximizează veniturile fiscale variază între 60–61% (Austria, Luxemburg, Țările de Jos, Polonia, Suedia) și 74–76% (Germania, Elveția, Regatul Unit, SUA). Majoritatea țărilor par să fi stabilit cote de impozitare sub nivelul maxim estimat al curbei Laffer, în timp ce cinci state îl depășesc (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Suedia).
Scriind în 2010, a afirmat: „În măsura în care a existat un răspuns economic la reducerile de taxe adoptate de Reagan și, douăzeci de ani mai târziu, la cele ale lui George W. Bush, acesta pare să fi fost, în mare parte, un răspuns keynesian pe partea cererii, așa cum era de așteptat atunci când guvernele oferă gospodăriilor un venit net suplimentar într-un context economic deprimat.”
Un studiu din 1999 realizat de , economist la Universitatea din Chicago, care a analizat modificările semnificative ale cotelor de impozitare aplicabile veniturilor ridicate în Statele Unite începând cu anii 1920, nu a identificat nicio dovadă că SUA s-ar afla dincolo de punctul maxim al curbei Laffer, sugerând că majorările de taxe ar fi continuat să genereze venituri suplimentare.
Rata impozitului pe venit la care veniturile fiscale sunt maximizate miniatura| O curbă Laffer asimetrică, cu un punct de venit maxim la o rată de impozitare de aproximativ 70%, conform estimărilor realizate de Trabandt și Uhlig (2011). La începutul anilor 1980, și Robert T. McGee au elaborat un model macroeconomic pe baza căruia au derivat o curbă Laffer. Conform acestui model, forma și poziția curbei Laffer sunt determinate de intensitatea efectelor de ofertă, de progresivitatea sistemului fiscal și de dimensiunea economiei neobservate.
Economistul Paul Pecorino a prezentat în 1995 un model care estima că punctul maxim al curbei Laffer se situează în jurul unei rate de impozitare de 65%. Un studiu realizat de Y. Hsing asupra economiei Statelor Unite în perioada 1959–1991 a plasat rata medie optimă a impozitului federal pentru maximizarea veniturilor fiscale între 32,67% și 35,21%.
Un articol publicat în 1981 în revista academică a integrat date empirice într-un model care sugera că, în Suedia anilor 1970, veniturile fiscale ar fi fost maximizate la o rată de impozitare de 70%.
Un studiu din 2011 realizat de Trabandt și Uhlig, publicat în revista academică , a estimat că rata de impozitare optimă pentru maximizarea veniturilor fiscale este de 70% și a concluzionat că economia SUA și majoritatea economiilor europene se află pe partea ascendentă a curbei Laffer – cu alte cuvinte, o creștere a impozitelor ar genera venituri fiscale suplimentare.
Un studiu din 2005 a concluzionat că, exceptând Suedia, niciun stat OCDE important nu ar putea crește veniturile fiscale printr-o reducere a ratei marginale de impozitare.