„Beowulf : The Monsters and the Critics” a fost o prelegere din 1936 susținută de J. R. R. Tolkien despre critica literară a epopeii eroice în engleză veche, Beowulf. A fost publicată pentru prima dată ca lucrare în Proceedings of the British Academy și de atunci a fost reeditată în multe colecții.

Tolkien susține că poemul original a fost aproape pierdut sub greutatea cercetărilor asupra lui; că Beowulf trebuie văzut ca un poem, nu doar ca un document istoric; și că valoarea versului și structura sa îi conferă un efect puternic. El respinge sugestiile conform cărora poemul ar fi o epopee sau o narațiune palpitantă, asemuindu-l în schimb cu o construcție solidă de zidărie, alcătuită din blocuri care se potrivesc perfect. Tolkien subliniază că tema poemului este una serioasă – mortalitatea – și că acesta este împărțit în două părți: prima despre Beowulf tânăr, care îi învinge pe Grendel și pe mama acestuia; a doua despre Beowulf bătrân, îndreptându-se spre moarte în lupta cu dragonul.

Lucrarea a fost apreciată de critici, inclusiv de poetul și traducătorul lui Beowulf, Seamus Heaney. Michael D. C. Drout a numit-o cel mai important articol scris vreodată despre poem. Cercetătorii anglo-saxoni sunt de acord că această lucrare a fost influentă, transformând studiul lui Beowulf.

Prezentare generală Eseul lui J. R. R. Tolkien, Beowulf: The Monsters and the Critics, prezentat inițial ca Sir Israel Gollancz Memorial Lecture la British Academy în 1936 și publicat pentru prima dată în același an în Proceedings of the British Academy, este considerat o lucrare fundamentală în studiile moderne despre Beowulf. În acest eseu, Tolkien se opune criticilor care minimalizează importanța monștrilor din poem – Grendel, mama lui Grendel și dragonul – favorizând în schimb utilizarea lui Beowulf doar ca sursă pentru istoria anglo-saxonă. El susține că aceste elemente nu sunt simple adăugiri exterioare, ci esențiale pentru narațiune și ar trebui să fie în centrul studiului. Procedând astfel, Tolkien a atras atenția asupra calităților literare anterior neglijate ale poemului și a argumentat că acesta trebuie studiat ca o operă de artă, nu doar ca un document istoric. Critici ulteriori, precum Hugh Magennis, care împărtășesc această viziune, l-au citat pe Tolkien pentru a-și susține propriile argumente.

Eseul este o versiune redactată a unei serii de prelegeri pe care Tolkien le-a susținut pentru studenții de la Oxford în anii 1930. Notele pentru aceste prelegeri există în două versiuni manuscrise, publicate împreună în 2002 sub titlul Beowulf and the Critics, editat de Michael D. C. Drout; acestea oferă o perspectivă asupra evoluției gândirii lui Tolkien despre poem, în special asupra celebrei sale metafore a materialului poemului ca un turn. Beowulf: The Monsters and the Critics este disponibil în diverse colecții, inclusiv în The Monsters and the Critics, and Other Essays (1983), editată de Christopher Tolkien.

Argumentul lui Tolkien

Refuzul criticilor anterioare miniatura| Eseul lui Tolkien răspunde în mod repetat la comentariile lui William Paton Ker. Portret de la sfârșitul secolului al XIX-lea de Johnston Forbes-Robertson Tolkien începe prin a observa că lucrarea originală a fost aproape îngropată sub vasta „literatură” (folosind ghilimelele pentru a sugera ironie) pe această temă. El explică faptul că Beowulf a fost utilizat în principal ca „document istoric” și că majoritatea aprecierilor și criticilor aduse poemului s-au bazat pe convingerea că acesta era „ceva ce nu era – de exemplu, primitiv, păgân, teutonic, o alegorie (politică sau mitică) sau, cel mai adesea, o epopee”; ori pentru că savantul și-ar fi dorit ca el să fie altceva, precum „o baladă eroică păgână, o istorie a Suediei, un manual de antichități germanice sau o Summa Theologica nordică.”

Tolkien oferă o alegorie despre un om care moștenește un teren plin de pietre provenite dintr-o veche sală. Acesta construiește un turn folosind o parte dintre ele, dar când alții descoperă că pietrele sunt mai vechi decât turnul, îl dărâmă „pentru a căuta inscripții și sculpturi ascunse”.

Tolkien citează în detaliu ce credea savantul W. P. Ker despre Beowulf, și anume că „nu este mare lucru în poveste” și că „marea frumusețe, adevărata valoare, a lui Beowulf constă în demnitatea stilului său”. Tolkien remarcă faptul că opinia lui Ker a avut o influență puternică, susținând un contrast paradoxal între presupusul defect al poemului de a vorbi despre monștri și, în cuvintele lui Tolkien, „demnitatea, înălțimea în conversație și finisajul bine lucrat” al acestuia. Tolkien citează alți critici, precum Raymond Wilson Chambers și Ritchie Girvan, care s-au opus „pustiului de dragoni” din poem și temeiului „nepotrivit” ales. Tolkien consideră improbabil ca „o minte înaltă și gânditoare”, așa cum este demonstrat de calitatea poeziei, „să scrie mai mult de trei mii de versuri (lucrate la un nivel înalt) despre un subiect care nu merită cu adevărat o atenție serioasă”. El observă că poveștile eroice ale oamenilor fuseseră considerate superioare miturilor, dar susține că mitul are o valoare specială: „Căci mitul este viu deodată și în toate părțile sale, și moare înainte de a putea fi disecat.” În final, Tolkien afirmă direct: „Nu negăm valoarea eroului acceptându-i pe Grendel și dragonul.”

Omul într-o lume ostilă În viziunea lui Tolkien, poemul este esențial despre „un om aflat în război cu lumea ostilă și despre înfrângerea sa inevitabilă în Fața Timpului”. Tragedia de bază este viața scurtă și muritoare a omului. Grendel și dragonul sunt identificați ca inamici ai unui Dumnezeu creștin, spre deosebire de monștrii întâlniți de Ulise în călătoriile sale. Ce s-a întâmplat, susține Tolkien, este că vitejia nordică, exaltată și sfidătoare în fața înfrângerii inevitabile de către „Haos și Nepricepere” (citat din cuvintele lui Ker), se fuzionează cu credința și viziunea creștină. Poetul lui Beowulf folosește atât tradiția eroică veche, întunecată de distanța în timp, cât și tradiția creștină recent dobândită. Tolkien observă că creștinul este „împresurat de o lume ostilă”, iar monștrii sunt spirite rele; dar, având în vedere că tranziția nu este completă în poem, monștrii rămân reali și accentul rămâne pe „o temă antică: că omul, fiecare om și toți oamenii, și toate lucrurile lor vor muri.”

.

Tolkien revine la monștri și regretă că știm atât de puțin despre mitologia engleză precreștină; el recurge în schimb la mitologia islandeză, pe care o consideră că trebuie să fi avut o atitudine similară față de monștri, oameni și zei. Zeii nordici, la fel ca oamenii, sunt condamnați să moară. Zeii păgâni din sud (romani și greci) erau nemuritori, astfel că, pentru Tolkien (un creștin), religia sudică „trebuie să avanseze spre filozofie sau să regreseze în anarhie”: moartea și monștrii sunt periferici. Însă miturile nordice și Beowulf pun monștrii, mortalitatea și moartea în centru. Tolkien este, prin urmare, foarte interesat de contactul dintre gândirea nordică și cea creștină în poem, acolo unde Cain cel scripturistic este legat de (giganți) și , nu prin confuzie, ci „o indicație a punctului precis în care o imaginație, ponderând între vechi și nou, a fost aprinsă”

Poemul este, spune Tolkien, „un poem istoric despre trecutul păgân, sau o încercare de a fi unul”, evident nu cu idei moderne de „fidelitate istorică literală”. Poetul ia un vechi subiect (un monstru care atacă curtea Scylding) și pictează o imagine vie a vremurilor de demult, de exemplu folosind imaginea Vechiului Testament cu patriarhii păstori ai lui Israel în folces hyrde (păstorul oamenilor) al danezilor.

Structura: tinerețe versus bătrânețe  Tolkien susține că Beowulf nu este o epopee, nici măcar o „baladă” mărită. Niciun termen împrumutat din literatura greacă sau din alte literaturi nu se potrivesc exact: nu există niciun motiv pentru care ar trebui să fie. Totuși, dacă trebuie să alegem un termen, ar trebui să optăm mai degrabă pentru „elegie”. Este un poem eroic-elegiac; și, într-un sens, toate cele 3.136 de versuri ale sale sunt preludiul unei „plânsete” (dirge). miniatura| Primul folio al manuscrisului Beowulf, c. 975-1025. Structura generală a poemului este, așadar, clară, scrie Tolkien. „Este, în esență, un echilibru, o opoziție între sfârșituri și începuturi. În cele mai simple termeni, este o descriere contrastantă a două momente dintr-o mare viață, urcarea și apusul; o elaborare a contrastului vechi și profund mișcător dintre tinerețe și vârstă, prima realizare și moartea finală.” Partea A (tinerețea) cuprinde versurile 1-2199; partea B (bătrânețea) cuprinde versurile 2200-3182 (sfârșitul).

O diviziune secundară a poemului apare, scrie Tolkien, la versul 1887, după care întreaga poveste anterioară este rezumată, astfel că o descriere completă a tragediei lui Beowulf este dată între versul 1888 și sfârșit, dar fără relatarea curții sumbre din Heorot sau contrastul dintre tânărul Beowulf și bătrânul Hrothgar.

Metrul poemului este, de asemenea, fondat pe un echilibru între două jumătăți ale fiecărui vers, „mai mult ca o zidărie decât ca o muzică”. Tolkien susține că poemul nu este menit să fie o narațiune palpitantă sau o poveste romantică, ci o imagine cu cuvinte, „o metodă și o structură care ... se apropie mai mult de sculptură sau pictură. Este o compunere, nu o melodie.” Departe de a fi slab structurat, acesta „este curios de puternic”.  Când noul Beowulf era deja anticar, într-un sens bun, el produce acum un efect singular. Căci acum este pentru noi înșine antic; și totuși, creatorul său povestea despre lucruri deja vechi și încărcate de regret, iar el și-a cheltuit arta pentru a face acea atingere asupra inimii care vine dintr-o durere ce este atât de intensă, cât și îndepărtată. Dacă înmormântarea lui Beowulf se mișca odată ca ecoul unui „dirge” (plânset) antic, îndepărtat și lipsit de speranță, acum este pentru noi ca o amintire adusă peste dealuri, un ecou al unui ecou. Nu există prea multă poezie în lume ca aceasta.

Un efect singular Tolkien își face timp să respingă o altă critică, aceea că monștrii nu ar fi trebuit să apară în ambele părți ale poemului. El răspunde că poate înțelege ideea de a nu avea monștri, dar nu înțelege plângerea legată de numărul lor; poetul, susține el, nu ar fi putut echilibra ascensiunea lui Beowulf la faimă printr-un război în Frizia, cu moartea sa în fața dragonului. În mod similar, el respinge ideea că poemul ar fi primitiv: este, dimpotrivă, un poem târziu, care folosește materiale rămase dintr-o eră dispărută:  Beowulf are totuși o legătură esențială cu propria noastră limbă, a fost creat în această țară și se mișcă în lumea noastră nordică, sub cerul nostru nordic, iar pentru cei care sunt nativi acestei limbi și țări, trebuie să facă apel întotdeauna cu o chemare profundă – până când vine dragonul.

Tolkien încheie argumentând că Beowulf „are propriul său caracter individual și o solemnitate peculiară” și că ar fi fost totuși puternic chiar dacă ar fi provenit dintr-o perioadă și un loc necunoscut; însă, de fapt, limba sa, engleza veche, contribuie semnificativ la această putere: