Rebeliunea Irlandeză din 1798 (în ; în Ulster-Scots, The Hurries, în ) a fost o insurecție populară împotriva Coroanei Britanice în ceea ce era atunci Regatul Irlandei, separat de cel britanic, dar subordonat acestuia. Principala forță organizatoare a fost . Formată pentru prima dată la Belfast de către prezbiterienii care se opuneau , și dornică cu disperare de reformă, a încercat să creeze o republică prin coalizarea revoluționară cu majoritatea catolică a țării. Nemulțumirile țărănimii dependente împovărată de dări au încurajat recrutarea.

Conspiratorii au încercat să obțină ajutor din partea Republicii Franceze și a militanților democrați din Marea Britanie, dar confiscările și arestările pe legea marțială i-au forțat pe conspiratori să iasă la iveală. Începând cu sfârșitul lunii mai 1798, au avut loc o serie de răscoale necoordonate: în comitatele Carlow și Wexford din sud-est, unde rebelii au avut un oarecare succes; în nord, în jurul Belfastului, în comitatele Antrim și Down; și mai aproape de capitala Dublin, în comitatele Meath și Kildare. thumb|upright|Theobald Wolfe Tone de Charles Joseph Hullmandel - 1827 - Universitatea Catolică din Leuven, Belgia - Domeniu Public. La sfârșitul lunii august, după ce rebelii au fost reduși la câteva mici insule de rezistență de gherilă, francezii au debarcat o în vest, în comitatul Mayo. Incapabili să facă joncțiunea cu vreo forță rebelă semnificativă, ei s-au predat pe . În ultima ciocnire în câmp deschis, localnicii pe care i-au adunat la sosirea lor au fost înfrânți la pe . La , o a doua expediție franceză a fost învinsă într-o în largul coastei comitatului Donegal, care a condus la capturarea liderului Irlandezilor Uniți Wolfe Tone.

În urma rebeliunii, au abolit și au adus Irlanda sub coroana unui Regat Unit în Parlamentul de la Westminster. Amintirea Rebeliunii a fost contestată la centenarul ei în 1898 de către care doreau să restabilească un legislativ la Dublin, de care invocau numele lui Tone în cauza separării și independenței complete, dar și de care se opuneau tuturor măsurilor ce promovau autonomia Irlandei. Reînnoită în anul bicentenar care a coincis cu Acordul din Vinerea Mare de la Belfast din 1998, dezbaterea asupra interpretării și semnificației lui „1798” continuă.

Context

Mișcarea Voluntarilor În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, coroana britanică se confrunta în Irlanda cu cereri tot mai mari de reformă constituțională. a relaxat prin care, în urma , încercase să spargă puterea și să reducă influența, atât , cât și a catolice rămase. Dar interesele latifundiarilor anglicani continua să monopolizeze Parlamentul irlandez, dominând atât , cât și, prin sistemul de , jumătate din . În același timp, interesele Coroanei erau asigurate de o care era responsabilă nu în fața legislativului din Dublin, ci în fața regelui și miniștrilor săi de la Londra (și care dispunea și ea de mini-colegii electorale, prin care reducea la o treime numărul de locuri din Camera Comunelor în care exista o competiție electorală reală). În plus, parlamentul britanic și-a arogat dreptul de a legifera pentru Irlanda, o prerogativă pe care a exercitat-o pentru a restricționa comerțul irlandez rival.

Răscoala coloniilor nord-americane a reprezentat o provocare. Războiul cu coloniștii și cu aliații lor francezi a atras forțele regulate pe Coroana le ținea în Irlanda. În lipsa lor s-au format , la nivel declarativ pentru apărarea internă, dar în curând, ca și milițiile din colonii, au discutat și și-au afirmat „drepturile constituționale”."Revolution, Counter-Revolution and Union" (Cambridge University Press, 2000) Ed. În 1782, în timp ce Voluntarii făceau instructaj și defilau în sprijinul Partidului Patrioților Irlandezi limitat la minoritate în parlamentul irlandez, Westminsterul a abrogat .

În special în nordul unde și alți se adunaseră în rândurile lor, Voluntarii au căutat imediat să construiască pe fundamentele acestei , agitând pentru abolirea mini-colegiilor electorale și lărgirea bazei electorale. Mișcarea a rămas însă divizată pe chestiunea dacă și în ce condiții trebuia reforma parlamentară să îmbrățișeze emanciparea catolicilor.Bardon, Jonathan (2005), A History of Ulster, Belfast: The Black Staff Press. Vechiul Regim supraviețuia: aristocrația anglicană a rămas înrădăcinată sub patronajul unui guvern care a continuat să asculte ordinele de la Londra.Coquelin, Olivier (2007) "Grattan's Parliament (1782–1800): Myth and Reality. Political Ideology in Ireland": From the Enlightenment to the Present, Olivier Coquelin; Patrick Galliou; Thierry Robin, Nov 2007, Brest, France.

Formarea Irlandezilor Uniți Dezamăgirea s-a simțit puternic în Belfast, un centru comercial în creștere care era colegiu electoral deținut de și nu avea reprezentant ales. În octombrie 1791, când publicul sărbătorea Revoluția Franceză, un grup de veterani voluntari l-a invitat să ia cuvântul pe , un protestant care era secretar al din Dublin. Recunoscând Argumentul său în numele catolicilor din Irlanda, în care Tone a susținut că nici ei nu se puteau bucura de libertate până când nu se vor uni cu catolicii împotriva „proștilor și nebunilor” latifundiari anglicani, grupul incipient și-a luat, la sugestia sa, numele de , hotărând:[că] ponderea influenței engleze în guvernul acestei țări este atât de mare încât necesită o uniune cordială între toți oamenii din Irlanda; [și] că singurul mod constituțional prin care se poate opune acestei influențe, este reforma completă și radicală a reprezentării poporului în parlament.Aceeași hotărâtă a fost luată de prietenii lui Tone din Dublin, unde, reflectând o clasă de mijloc mai numeroasă, mai diversă, Societatea a reunit de la început protestanți, catolici și dizidenți.

Convenția Catolică Cu sprijinul și participarea Irlandezilor Uniți, în decembrie 1792, a convocat o convenție națională catolică. Ales printr-un vot cu bază largă, în care putea vota orice cap de familie, „Parlamentul din Back Lane” a reprezentat o contestare directă la adresa legitimității Camerei Lorzilor și Camerei Comunelor din Irlanda.

Anticipând războiul cu noua Republică Franceză, George al III-lea a primit o delegație din partea convenției (inclusiv Tone) la Windsor, iar guvernul britanic a făcut presiuni asupra Parlamentului irlandez să dubleze Legea de ajutorare a catolicilor din 1791 adoptată de Westminster. Aceasta îi scutea pe catolici de majoritatea discriminărilor civile care mai existau și, acolo unde (în comitate) locurile din Camera Comunelor erau disputate, permitea celor care îndeplineau criteriile de deținere de proprietăți să voteze. Pentru Parlament însuși, a fost păstrat, astfel încât acesta a rămas exclusiv protestant.Patrick Weston Joyce (1910) An Installment on Emancipation (1790–1793) p. 867.

Pentru o măsură care putea avea un impact puțin apreciabil asupra conducerii guvernului, prețul pentru opoziția supremă a latifundiarilor anglicani a fost dizolvarea Comitetului Catolic, o nouă miliție guvernamentală care a înrolat prin atât catolici cât și protestanți,și un act al convenției care a interzis efectiv opoziția extraparlamentară. Când a fost clar că aceștia nu erau termeni acceptabili pentru Irlandezii Uniți (care doreau să revigoreze și să remodeleze Voluntarii după modelul ) guvernul a trecut la suprimarea Societății. În mai 1794, în urma dezvăluirii întâlnirilor dintre un emisar francez, , și liderii uniți, inclusiv Tone și , Societatea a fost scoasă în afara legii.

Mobilizarea stanga|miniatura| Provinciile Irlandei

Noul sistem de organizare Un an mai târziu, în mai 1795, o întâlnire a delegaților uniți din Belfast și din orașele târguri din împrejurimi a răspuns la represiunea în creștere prin susținerea unui nou „sistem de organizare” despre care sperau ei că va rezista mai bine. Societățile locale urmau să se împartă astfel încât să rămână într-un interval de 7 până la 35 de membri și, prin comitete de delegați baroniali și de comitat, să formeze suportul pentru un directorat provincial și, odată ce trei dintre cele patru provincii ale Irlandei se vor organiza, un directorat național.Curtin, Nancy J. (1993), "United Irish organisation in Ulster, 1795–8", in D. Dickson, D. Keogh and K. Whelan, The United Irishmen: Republicanism, Radicalism and Rebellion, Dublin: Lilliput Press, , pp. 209–222.

Cu acest nou sistem, Societatea s-a răspândit rapid în Ulster și, în cele din urmă, din Dublin (unde exista opoziție față de abandonul procedurilor deschise) în Midlands și în sud. Între timp, „testul” sau angajamentul lui William Drennan, care cerea „o unire a puterii între irlandezii de orice convingere religioasă”, a fost administrat , ucenicilor și negustorilor, dintre care mulți întreținau deja propriile , precum și țăranilor fără pământ și aliaților lor din târguri care s-au organizat împotriva protestante în frății secrete.Elliott, Marianne (1993), "The Defenders in Ulster", in David Dickson, Daire Keogh and Kevin Whelan eds.

Alianța între Irlandezii Uniți și Apărători În Irlanda rurală, exista o „structură variată, energică și complexă de «societăți secrete» agrariene”, denumită în mod obișnuit , după grupurile care au apărut la mijlocul secolului în sud. În nord, ea îi includea pe care, mobilizându-i pe cei vătămați, indiferent de religie, amenințaseră în 1763 că îi vor goni pe perceptorii de taxe până în Derry.Donnelly, James S. Jr. (1981). Mai existase și care, protestând împotriva speculii cu terenuri și evacuărilor, au intrat în 1770 în Belfast, au asediat cazarma și au scos pe unul dintre ei din închisoare. În anii 1790, împrumutând, la fel ca și societățile Irlandezilor Uniți (și, din 1795, nemesisul lor, ), de la structurile de loje și din ceremonialul francmasoneriei,Smyth, J, (1993), "Freemasonry and the United Irishmen", in David Dickson, Daire Keogh and Kevin Whelan eds. acest fenomen semi-insurrecțional se regenerase în Apărătorii care erau catolici în mare parte, dar — cu unele ajustări de dată recentă ale jurământului lor — nu exclusiv.

La început, „flote” de tineri care rivalizau cu protestanții din pentru controlul dărilor țărănimii fără pământ și pentru angajările în regiunea producătoare de textile din nordul Armaghului,Furlong, Nicholas (1991) Fr. apărătorii s-au organizat în comitatele din sudul Ulsterului și în Midlandsul irlandez. Deja în 1788, depunerea jurământului lor fusese condamnată într-o pastorală de către . Pe măsură ce Irlandezii Uniți au început să deschidă discuții cu Apărătorii, și aceștia au fost sancționați similar. Cu precauții împotriva „iluziilor fascinante” ale principiilor franceze, în 1794, catolicii care prestau au fost amenințați cu excomunicarea.

Confruntați cu o perspectivă politică mai mult decât , și vorbind liber despre nemulțumirile față de zeciuială, impozite și arendă,Bardon, Jonathan (2005), A History of Ulster, Belfast: The Black Staff Press. agenții Uniților au căutat să-i convingă pe Apărători de ceva la care ei se gândiseră până atunci doar „vag”, și anume necesitatea de a separa Irlanda de Anglia și de a-și asigura „independența reală, precum și nominală”.Elliott, Marianne (1993), "The Defenders in Ulster", in David Dickson, Daire Keogh and Kevin Whelan eds. Pe măsură ce promisiunile de reformă dădeau înapoi și pe măsură ce victoriile franceze construiau speranțe de asistență militară, emanciparea catolicilor și reforma parlamentară s-au transformat în revendicări pentru (fiecare bărbat cetățean),R.B. McDowell (ed.) (1942), "Select documentsII: United Irish plans of parliamentary reform, 1793" in Irish Historical Society, iii, no. 9 (March), pp. 40–41; Douglas to Mehean, 24 January 1794 (Public Records Office, Home Office, 100/51/98–100); cited in Cronin (1985) p. 465 și speranțele pentru un guvern responsabil au fost din ce în ce mai reprezentate de apelul pentru o — termeni care anticipau în mod clar o ruptură violentă față de Coroană.

Pregătirea