Problemul strategic românesc a reprezentat, în perioada interbelică, situația strategică foarte complicată întruchipată de posibilitatea unui atac simultan sau succesiv din cele mai probabil trei direcții strategice din care, ar fi venit o amenințare militară asupra României. Aceste trei direcții: est, vest și sud erau divergente, context care a făcut dificilă planificarea efortului de apărare de către Marele Stat Major al Armatei României, în condițiile în care succesiunea evenimentelor putea să impună statului român, apărarea concomitentă sau succesivă pe două sau trei dintre direcțiile strategice identificate. Ocuparea Cehoslovaciei de către Germania Nazistă în 1939 a deschis o nouă direcție de atac asupra României dinspre nord (a patra), ceea ce a impus necesitatea organizării defensivei pe încă un aliniament de apărare, iar situația a fost complicată ulterior de invadarea Poloniei în același an tot de către Germania Nazistă, în cooperare cu Uniunea Sovietică.
Odată cu apariția României Mari, gândită de Marele Stat Major român a reorientat direcția strategică principală de război a României dinspre Regiunea Balcanică spre Europa Centrală și de Europa de Est. Concepția strategică formalizată în perioada interbelică a neglijat însă într-o bună măsură până în momentul colapsului polonez ipoteza războiului purtat de România doar prin intermediul forțelor proprii care, să poateă contracara o agresiune potențială din partea marilor puteri reprezentate de Germania sau Uniunea Sovietică. S-a postulat faptul că Armata României era capabilă să respingă o agresiune venită din direcțiile sudică sau vestică, pe rând sau simultan, doar dacă nicio mare putere nu s-ar fi angajat din punct de vedere militar alături de potențialii inamici. Toate ipotezele privitoare la războiul defensiv au fost construite bazându-se pe presupunerea unui efort colectiv, în care, s-ar fi angajat aliații regionali și în mod capital, marile puteri occidentale aliate. În aceste sens, politica de securitate și de apărare a Regatului României care, avea frontieră comună cu URSS, Ungaria și Bulgaria, state revizioniste, a abordat acest obiectiv pe trei direcții: creșterea capacității naționale de apărare edificarea unui sistem cât mai extins de alianțe militare cu statele vecine care erau pro statu quo (Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică) alianțe cu custozii sistemului versaillez, Franța și Anglia.
Această viziune nu a abordat însă în mod realist și pragmatic existența unei reduse compatibilități strategice între statele regiunii (acestea trebuind să facă față unor amenințări diferite), precum și inexistența unor garanții credibile franco-britanice, în ce privește România. Acestea au viciat în fond valoarea reală în caz de război a acestor alianțe de pace, reducându-le semnificativ valoarea. S-au adăugat pe plan intern carențele existente în sistemul politic românesc al epocii, angajat în dispute permanente, iar acest ultim fapt ce a avut impact asupra abordării eficiente pe plan intern și în termeni de realpolitik pe plan extern, a problematicii apărării frontierelor României Mari. și modalitatea de evoluție a ecuației regionale de putere în Europa ,în anii 1930, au dus la prăbușirea sistemului de alianțe al României. Aceasta s-a datorat atât faptului că de la bun început acesta nu ar fi avut cum să funcționeze în conformitate cu scopurile inițiale, cât și politici de conciliatorism a Marii Britanii și a Franței față de Germania (apogeul fiind reprezentat de Acordul de la München din 29 septembrie 1938), precum și Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, prin care Germania Nazistă și Rusia Sovietică și‐au împărțit Europa de Est.
Ultimatumul sovietic dat României în 1940, la 26 iunie, a materializat varianta „problemului strategic românesc”. Între cedarea în fața ultimatumului sovietic și a Dictatului de la Viena, ca singură soluție de „supraviețuire a statului român“ și rezistența armată față de agresiunea vecinilor revizioniști, a fost aleasă de către decidenții politici și militari ai României ultima variantă (contrafactual, ulterior, s-a afirmat că a doua variantă ar fi putut să schimbe cursul evenimentelor care au urmat). Astfel, în vara anului 1940 Basarabia și Bucovina de Nord au fost anexate de Uniunea Sovietică, Transilvania de Nord de Ungaria și Cadrilaterul a revenit Bulgariei. Dezmembrarea României Mari a reprezentat pentru statul român o umilință și tragedie națională, cu rol de faliment colectiv și de eșec al misiunii statului român de a asigura apărarea și protejarea propriului teritoriu și a populației sale, ceea ce a marcat în mod profund românesc timp de generații.
Contextul teritorial și militar-strategic
Statutul geopolitic și al statului român s-a schimbat după 1918, în contextul în care România după destrămarea imperiilor Austro-Ungar și Rus a devenit o în cadrul Europei Centrale, în timpul perioadei interbelice. În vecinătatea statului român a rămas o singura mare putere, Rusia SovieticăStatul Major General – ..., Otu, 2009, p. 75 (slăbită semnificativ după colapsul imperial),Noua configurație teritorială post-război ..., Rîjnoveanu, 2020, p. 20 restul statelor vecine succcesoare Austro-Ungariei și Imperiului Rus (Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia și Polonia) reprezentând entități politico-teritoriale mai mici, ceea ce asigura pentru România un raport de forțe convenabil.Statul Major General – ..., Otu, 2009, p. 75
Astfel, România a devenit un stat mijlociu cu o suprafață de 294 892 de km2 (295,049 km2 după o altă sursă, ocupând locul 10 în cadrul țărilor europene în raport cu teritoriul) și cu o populație care, a crescut apropiindu-se de 20.000.000 la sfârșitul epocii interbelice (locul 8 în cadrul țărilor europene în raport cu populația – 19.353.398 locuitori în 1935). Densitatea populației era în 1935 de 65,1 locuitori/km2 (peste media europeană de 45,4 locuitori/km2 ).Poziția geopolitică a României ..., Prisăcaru, 2011, p. 18 La rândul său, potențialul militar al statului putea valorifica un contingent anual de peste 150.000 de oameni și o armată activă care, cuprindea potrivit reglementărilor cinci contingente (permanente și de completare) de circa 750-800.000 de oameni, în timp ce efectivul mobilizabil se dublase față de perioada antebelică, ajungând la circa 3,4-3,5 milioane de persoane. Acest efectiv era superior celui al Iugoslaviei, aproape dublu față de cel al Ungariei și de trei ori mai mare decât al Bulgariei. Regatul României a căpătat astfel, din punct de vedere geopolitic unul dintre rolurile de pilon central în cadrul noii arhitecturi continentale occidentale de putere în centrul și estul Europei.
Forma teritoriului românesc era relativ ovală, cu axa mare de 650 km situată pe direcția est-vest, iar cu cea mică de 550 km aflată pe direcția nord-sud. Această formă, în perspectivă dimensională se apropia de cea a unui cerc, ceea ce favoriza atât manevrele pe direcții interioare, cât și asigura condiții favorabile pentru structurarea unui sistem defensiv puternic. Mai mult, granițele României Mari erau de 3400,3 km2 lungime, circa două treimi dintre acestea (2.285,9 km) fiind reprezentate de frontiere naturale care, încă mai reprezentau în epocă obstacole importante pentru orice agresor. Dintre acestea fluviul Dunărea era de valoare strategică și Nistrul avea malul sau drept aflat pe teritoriul românesc, dominant. De asemenea, raportul dintre lungimea frontierelor și suprafața interioară delimitată de acestea (1 km/86,77 km2, 83,33 km2 după o altă sursă) era propice unei apărări îndelungate, deoarece permitea mobilizarea unor resurse suficiente pentru apărare.
Noua geografie a statului permitea așadar organizarea și o pregătirea operațională mult mai eficiente la nivel teritorial, iar factorii militari de decizie beneficiau de un spațiu de manevră și de executare a planurilor de operații, mult mai mare. Acesta permitea executarea acțiunilor de manevră pe direcții interioare diferite, existența unei indispensabile creșterii capacității de apărare, edificarea unui sistem de apărare consolidat, precum și posibilități de desfășurare a trupelor și de mobilizare a unor resurse semnificative. + Structura frontierelor României Mari (km) Țară Munți Dealuri Câmpii Fluvii Râuri Mare Total URSS 812 (Nistru) 812 Marea Neagră 454 454 Bulgaria 213,4 388 (Dunărea) 601,4 Iugoslavia 283,6 232,9 (Dunărea) 40,87 (Nera, Caraș, Crivaia, Bârzava, Timiș, Bega) 557,3 Ungaria 407,2 20,8 (Mureș) 428 Cehoslovacia 122,3 13 65,7 (Tur, Tisa) 201 Polonia 74,9 271,7 (Ceremuș: Ceremușul Alb & Ceremuș, Prut, Nistru) 346,6 Total 74,9 335,7 703,8 620,9 1.211,07 454 3.400,37
Planificarea strategică
Politica de securitate și de apărare a Regatului României a avut drept obiectiv principal apărarea frontierelor, ceea ce implicit a inclus și prevenirea oricăror acțiuni agresive din partea statelor vecine revizioniste. Abordarea acestui obiectiv s-a axatNoua configurație teritorială post-război ..., Rîjnoveanu, 2020, p. 21 pe trei elemente:Compatibilități politice și servituți strategice..., Ionescu, în Gemil & Deleanu, Relațiile româno-turce..., 2022, p. 266 pe creșterea capacității naționale de apărare, respectiv pe pregătirea internă astfel încât România să reziste în principal până la venirea unui sprijin extern, de Mare putere sau, până la apariția unor schimbări ale mediului politico-militar extern cu impact pozitiv. pe edificarea unui sistem cât mai extins de alianțe cu statele vecine care erau pro statu quo, construcții de nivel regional ce au devenit elementele pe care s-a fundamentat planificarea militară și operațională a Armatei României,Noua configurație teritorială post-război ..., Rîjnoveanu, 2020, p. 22 astfel încât să fie amplificat la nevoie efortul militar propriu în raport cu direcțiile geografice amenințate. pe alianțe cu custozii sistemului versaillez , Franța și Anglia.
Apariția după Primul Război Mondial a unei noi axe de amenințări est-vest-sud a determinat reorientarea direcției strategice principale de război a României dinspre regiunea balcanică spre Europa Centrală și cea de Est, ceea ce s-a reflectat asupra organizării militare a teritoriului național și a structurii organizatorice a armatei.Noua configurație teritorială post-război ..., Rîjnoveanu, 2020, p. 25 Este de remarcat că România avea dezavantajul unei localizări periferice, fiind inclusă unui cordon sanitar situat atât la marginea Occidentului cât și la cea a lumii comuniste, context în care cea mai vulnerabilă frontieră a fost considerată .Otu, Petre; Era Armata Română pregătită să intre în Al Doilea Război Mondial?; Historia; accesat la 6 iulie 2025
Pe de altă parte nu pot fi ignorate efectele asociate carențelor existente în sistemul politic românesc al epocii, angajat în dispute interne permanente. Aceste carențe, capabile să ducă la neglijarea și întârzierea unei analize pragmatice bazată pe realism a problematicii apărării frontierelor României Mari, urmau să greveze asupra existenței unei armate puternice și înzestrate corespunzător, a unor instituții ale statului solide, a unei coeziuni interne sporite și a unei hotărâri ferme de a rezista împotriva agresiunilor.În avanpostul luptei pentru supraviețuire – ..., Prisăcaru, 2015, p. 170
Abordarea doctrinară