miniatura|Multe bănci din Elveția și alte centre financiare off-shore oferă utilizarea conturilor bancare numerotate pentru un grad suplimentar de secret bancar Secretul bancar (sau confidențialitate financiară sau privilegiu bancar) reprezintă un acord condiționat între o bancă și clienții săi, prin care toate activitățile desfășurate rămân securizate, confidențiale și private. Cel mai adesea este asociat din Elveția, secretul bancar este răspândit în Luxemburg, Monaco, Hong Kong, Singapore, Irlanda și Liban și printre alte instituții bancare offshore.
Acest concept a fost inițiat de către comercianții italieni în secoulul al XVII-lea, în apropierea regiunii nordice a Italiei (zona care ulterior va deveni regiunea vorbitoare de italiană din Elveția). Bancherii din Geneva au stabilit secretul atât social, cât și prin legea civilă în regiunea francofonă în secoulul al XVIII-lea.
Conturi bancare numerotate Conturile bancare numerotate sunt conturi bancare în care identitatea deținătorului este înlocuită cu un număr format din mai multe cifre, cunoscut doar de client și de anumiți bancheri privați. Deși aceste conturi adaugă un strat suplimentar de confidențialitate bancară, ele nu sunt complet anonime, deoarece numele clientului este în continuare înregistrat de bancă și poate fi dezvăluit în anumite condiții justificate.
Numeroase guverne suverane au interzis utilizarea acestor conturi, deoarece sunt adesea asociate cu intenția de a minimiza controlul guvernamental sau de a evita impozitarea. Majoritatea reglementărilor privind conturile bancare numerotate impun ca deținătorul să semneze un document și să treacă printr-un control de fond care confirmă identitatea sa și legătura cu contul. În ciuda reglementărilor, conturile numerotate sunt, prin natura lor, mai private decât conturile bancare obișnuite. De exemplu, în Elveția, bancherii au interzis dezvăluirea oricărei informații despre faptul că un cont este numerotat către agențiile guvernamentale, decât dacă există dovezi clare de fraudă intenționată, și nu doar neînregistrarea activelor pentru a evita plata impozitelor.
Cutie de valori miniatura|Cutie de valori în interiorul unei bănci elvețiene O cutie de valori este un recipient securizat, de obicei plasat într-un seif mai mare sau într-un seif bancar. Cutiile de valori se găsesc în bănci, oficii poștale sau alte instituții. Acestea sunt folosite pentru a păstra bunuri de valoare, cum ar fi pietre prețioase, metale prețioase, valută, titluri de valoare, obiecte de lux, documente importante (de exemplu, testamente, titluri de proprietate sau certificate de naștere) sau date informatice, care necesită protecție împotriva furtului, incendiilor, inundațiilor sau altor riscuri.
Unele hoteluri, stațiuni și nave de croazieră oferă seifuri de depozit sau seifuri mici clienților lor, pentru utilizare temporară pe durata șederii. Aceste facilități pot fi amplasate în spatele recepției sau fixate în mod securizat în camerele private ale oaspeților, pentru intimitate.
În Statele Unite și în alte țări, cutiile de valori sunt considerate un „serviciu tradițional” deoarece nu există legi federale sau reguli care să impună compensarea clienților în cazul în care bunurile depozitate sunt furate sau distruse. În secolul XXI, spațiul a devenit mai valoros, datorită creșterii valorii terenurilor și chiriilor, iar multe bănci consideră acest serviciu ca fiind secundar față de activitatea lor principală. În plus, în ciuda percepției publice conform căreia seifurile de depozit sunt extrem de sigure, există puține motive pentru bănci să asigure cu adevărat acest lucru.
Elveția Secretul bancar elvețian a fost codificat prima dată prin Legea bancară din 1934 care a făcut infracțiune divulgarea informațiilor despre clienți către terți fără consimțământul acestora. Această lege, împreună cu o monedă elvețiană stabilă și neutralitatea internațională, a condus la o migrație masivă de capital către conturile private elvețiene. În anii 1940, au fost introduse conturile bancare numerotate, considerat în continuare unul dintre aspectele principale ale băncilor private la nivel global.
În timp ce unele instituții bancare impun voluntar secretul bancar, altele funcționează în regiuni unde această practică este cerută și protejată legal. Aproape toate standardele de secret bancar interzic divulgarea informațiilor despre clienți către terți fără consimțământ sau o plângere penală acceptată. Confidențialitate suplimentară este oferită anumitor clienți prin conturi numerotate sau seifuri bancare subterane. miniatura|Elveția este cunoscută pentru secretul bancar și confidențialitatea strictă a băncii. Imagine: Alpii Elvețieni Bancherii elvețieni care își desfășoară activitatea exclusiv în Elveția sunt protejați de procesele din străinătate, cererile de extrădare și acuzațiile penale, atât timp cât rămân în jurisdicția legală a țării. În ciuda unor ajustări minore ale secretului bancar, bancherii care lucrează în Elveția sau în străinătate pentru bănci elvețiene respectă de mult un cod nescris similar cu cel al medicilor sau preoților. Centrele lingvistice principale ale Elveției, Geneva (pentru franceză), Lugano (pentru italiană) și Zürich (pentru germană), deservesc diferite piețe geografice. Financial Secrecy Index: Narrative Report on Switzerland (2018), p. 1
Legile privind secretul bancar au fost încălcate de patru persoane: Christoph Meili (1997), Bradley Birkenfeld (2007), Rudolf Elmer (2011) și Hervé Falciani (2014). În toate cele patru cazuri, denunțătorii au fost urmăriți penal la nivel federal și amendați.
FATCA se presupunea să elimine secretul bancar, dar acesta poate fi exploatat de avocați pentru a ascunde averea clienților. În plus, unele țări autocratice sau în curs de dezvoltare nu au niciun schimb automat de informații fiscale cu Elveția. Asociația Bancherilor Elvețieni a estimat în 2018 că băncile elvețiene dețineau active în valoare de 6,5 trilioane de dolari americani, adică 25% din totalul activelor transfrontaliere globale.
În anii 1910, bancherii elvețieni au creat conturile bancare numerotate pentru a oferi un nivel de anonimat clienților europeni care doreau să evite plata impozitelor din timpul Primului Război Mondial. Odată cu adoptarea Legii Bancare Elvețiene din 1934, această practică s-a răspândit în industria bancară din Elveția. Unele bănci elvețiene completează numărul cu un nume codificat, precum „Cardinal”, „Octopussy” sau „Cello”, ca alternativă pentru identificarea clientului.
Legea bancară elvețiană Legea bancară elvețiană este o lege federală care funcționează ca legea supremă ce guvernează domeniul bancar în Elveția. Legea a fost adoptată de Adunarea Federală a Confederației Elvețiene la 2 februarie 1934, pe baza puterilor conferite de articolele 34 și 64 ale constituției. Legea federală este cel mai bine cunoscută pentru articolul 47, care stabilește specificațiile privind secretul bancar. Articolul 47 face infracțiune federală divulgarea informațiilor sau activităților clienților băncilor interne către entități străine, terți sau chiar autorități elvețiene fără a avea a) consimțământul sau b) o plângere penală acceptată. Multe articole din Legea federală privesc supravegherea bancară cu scopul unic de a pune în aplicare articolul 47. Adoptarea legii (împreună cu precedentele judiciare importante care i-au extins semnificația) a făcut ca Elveția să fie țara cu cele mai stricte și extinse legi privind secretul bancar din lume.
Elveția are o istorie lungă și înrudită cu domeniul bancar, mai precis cu secretul bancar, încă din anii 1700. În timp ce secretul bancar a fost profund integrat în societatea și dreptul civil elvețian, Legea federală a desemnat oficial o infracțiune federală, codificând secretul bancar în lege. În deceniile următoare implementării legii, băncile elvețiene au primit dreptul de a utiliza conturi numerotate și de a proteja informațiile clienților printr-o varietate de statute suplimentare. În ciuda unor evenimente globale semnificative și controversate care au pus presiune pe secretul bancar al țării, legile au fost revizuite minim și fără efecte notabile. Din totalul celor șapte amendamente ale Legii federale, ultimul a fost adoptat la 22 martie 2013. Legea federală, alături de cultura elvețiană în general și de industria bancară, a fost acuzată că facilitează evaziunea fiscală sistematică, spălarea de bani și economia subterană.
Istoric Secretul bancar și confidențialitatea dintre bancă și client au fost tradițional și o infracțiune civilă în Elveția încă din anii 1770. Câteva statute bazate pe legislația cantonală au existat încă din anii 1800, fiind aplicate regulat pentru protejarea informațiilor clienților chiar înainte de adoptarea legii. Conform acestor statute locale, încălcările secretului bancar erau tratate în procese civile, nu penale.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, un climat internațional tot mai volatil a determinat mai multe țări europene să reformeze industriile bancare și programele de impozitare. În special, Franța a majorat impozitul pe moșteniri și a început să crească impozitele pe venit în pregătirea pentru Primul Război Mondial din 1914. Odată cu începerea Primului Război Mondial, instabilitatea financiară globală, volatilitatea economică și crizele monetare au plasat Elveția în fruntea lumii financiare. Neutralitatea țării, stabilitatea monetară, stabilitatea politică, ratele mici de impozitare și zvonul privind o lege federală de secret bancar au atras sute de milioane de dolari către industria sa bancară.
După încheierea Primului Război Mondial în 1918, mai multe guverne au început să solicite informații despre clienți din Elveția, primind puține dezvăluiri. Elveția a căutat să profite de schimbarea paradigmei fiscale globale prin codificarea formală și consolidarea asocierii sale seculare cu secretul bancar. Incapabilă să concureze cu centrele financiare din Londra, Paris și Berlin, guvernul elvețian a început să redacteze legea la sfârșitul anilor 1920. După ce s-a aflat că legea urma să fie supusă votului, bancherii elvețieni au călătorit în țări europene pentru a promova protecția informațiilor clienților oferită de lege.
La începutul anului 1934 a izbucnit o criză bancară în Elveția care a dus la falimentul unei bănci (din cele opt existente la vremea respectivă), în timp ce celelalte au necesitat restructurări majore. După proteste din partea unor grupuri politice și interese speciale, Consiliul Federal a fost forțat să prezinte oficial proiectul de reglementări bancare.
În 1951, Elveția a încheiat un tratat fiscal cu Statele Unite care asigura transferul informațiilor despre clienți în caz de fraudă fiscală penală. Totuși, autoritățile elvețiene aveau la latitudinea lor să decidă dacă un caz era considerat „penal”. În plus, bancherilor elvețieni nu le era permis să asiste autoritățile fiscale americane în investigațiile lor. Tratatul a fost actualizat în 1996 și 2003, dar a stagnat când autoritățile elvețiene au refuzat să definească ce înseamnă „schimb de informații”.
La 3 decembrie 2008, Adunarea Federală a majorat pedeapsa cu închisoarea pentru încălcarea secretului bancar de la maximum șase luni la maximum cinci ani.
În noiembrie 2009, guvernul elvețian a eliminat distincția între frauda fiscală (comiterea unei infracțiuni financiare) și evaziunea fiscală (simpla „uitare” a unei sume de bani) pentru clienții străini, ca urmare a presiunilor internaționale. Distincția rămâne valabilă pentru cetățenii elvețieni.
În 2009, Elveția a semnat Directiva UE privind impozitul pe economii care obligă băncile elvețiene să raporteze către 43 de țări europene statistici fiscale agregate și neidentificabile anual.