Copiii paradisului (film din 1945)

Copiii paradisului (în ) este un film dramatic romantic francez în două părți, regizat de Marcel Carné, produs în condiții de război în 1943, 1944 și începutul anului 1945, atât în Franța Vichy, cât și în Franța ocupată. Acțiunea se petrece în lumea teatrală a Parisului anilor 1830 și spune povestea unei curtezane și a patru bărbați - un mim, un actor, un criminal și un aristocrat - care o iubesc în moduri complet diferite.

A primit aprecierea unanimă din partea criticilor. „Aș renunța la toate filmele mele pentru a regiza Les Enfants du Paradis”, a spus regizorul nouvelle vague, François Truffaut. În filmul Ducele pe teritoriul său (1957) de Truman Capote, actorul Marlon Brando l-a numit „poate cel mai bun film realizat vreodată”. Trailerul său american original l-a poziționat drept răspunsul francez la Pe aripile vântului (1939),Original trailer, available on the Criterion Collection DVD edition. părere împărtășită și de criticul David Shipman. o opinie împărtășită și de criticul David Shipman.David Shipman The Story of the Cinema: Volume 2: From "Citizen Kane" to the Present Day, London: Hodder & Stoughton, 1984, p.644 Un vot din 1995, exprimat de 600 de critici și profesioniști francezi, l-a numit „Cel mai bun film realizat vreodată”.

Semnificația titlului După cum a remarcat un critic, „în franceză, «paradis» este și denumirea colocvială pentru galeria sau al doilea balcon dintr-un teatru, unde oamenii de rând stăteau și vizionau o piesă de teatru, reacționând la ea cu onestitate și zgomot. Actorii jucau în fața acestor zei ai galeriei, sperând să le câștige favoarea, actorul însuși fiind astfel ridicat la statutul de olimpian.” Filmul conține multe cadre cu publicul stând peste marginea acestor balcoane (care sunt cunoscute în mod similar sub numele de „zei” în teatrul britanic), iar scenaristul Jacques Prévert a afirmat că titlul „se referă la actori... și la public, publicul bun la suflet, din clasa muncitoare.”

Rezumat

Acțiunea filmului „Copiii Paradisului” se petrece în lumea teatrală a Parisului în timpul Monarhiei din Iulie (1830–1848), având ca temă zona din jurul teatrului Funambules, situat pe Boulevard du Temple – denumit peiorativ „Boulevard du Crime”. Filmul are în centrul acțiunii o curtezană frumoasă și carismatică, Garance (Arletty). Patru bărbați – mimul Baptiste Deburau (Jean-Louis Barrault), actorul Frédérick Lemaître (Pierre Brasseur), hoțul Pierre François Lacenaire (Marcel Herrand) și aristocratul Édouard de Montray (Louis Salou) – sunt îndrăgostiți de Garance, iar intrigile lor dezvoltă povestea în continuare. Garance este intrigată/implicată pentru scurt timp de toți, dar îi părăsește atunci când aceștia încearcă să o forțeze să iubească în condițiile lor, mai degrabă decât după placul ei. Mimul Baptiste este cel care suferă cel mai mult în căutarea iubirii ei.

Inspirație Cei patru bărbați care o curtează pe Garance sunt inspirați de figuri reale din Franța anilor 1820–1830. Baptiste Deburau a fost un faimos mim, Frédérick Lemaître – un actor celebru pe „Boullevard du Crime” evocat în film, Pierre Lacenaire – un criminal notoriu, iar personajul contelui Édouard de Montray are ca model pe Ducele de Morny.

Ideea realizării unui film inspirat de aceste personaje a apărut în urma unei întâlniri întâmplătoare la Nisa între regizorul Marcel Carné și actorul Jean-Louis Barrault. În timpul discuției, Barrault a sugerat un film centrat pe Deburau și Lemaître. La acea vreme, Carné era încă nesigur în privința următorului său proiect, așa că i-a propus ideea prietenului și colaboratorului său, Jacques Prévert. Inițial, Prévert a fost reticent, nefiind atras de ideea unui film despre un mim – „Jacques ura pantomima”, avea să spună mai târziu fratele său.Turk, p.220 Totuși, Barrault l-a asigurat că el și profesorul său Étienne Decroux (care joacă în film rolul tatălui lui Baptiste) se vor ocupa de partea de pantomimă.

Potrivit lui Alexandre Trauner, Prévert a văzut în acest proiect șansa de a introduce și personajul lui Lacenaire, „dandy-ul crimei”, care îl fascina.Turk, p.220-21 În contextul ocupației germane din Franța, se zvonește că Prévert ar fi spus: „Nu mă vor lăsa să fac un film despre Lacenaire, dar pot să-l introduc pe Lacenaire într-un film despre Deburau”. Scenariul final include chiar și fragmente din autobiografia lui Lacenaire.

Structură Copiii Paradisului este împărțit în două părți, Boulevard du Crime („Bulevardul Crimei”) și L'Homme Blanc („Omul Alb”). Prima începe în jurul anului 1827, a doua aproximativ șapte ani mai târziu. Acțiunea are loc în principal în cartierul Boulevard du Temple din Paris, supranumit „Bulevardul Crimei” datorită tuturor melodramelor și scenariilor sângeroase oferite publicului, în mare parte plebeu, în fiecare seară. Există două teatre principale: Théâtre des Funambules” este specializat în pantomimă, deoarece autoritățile nu permit utilizarea dialogului vorbit, acesta fiind rezervat locației „oficiale”, Marele Teatru.

Partea I: Bulevardul crimei Frédérick Lemaître, un tânăr actor ambițios și afemeiat, visează la glorie și faimă. Într-o zi, o întâlnește pe Garance, o femeie frumoasă care își câștigă traiul participând la spectacole de carnaval, unde își etalează cu grație farmecul fizic. Deși Frédérick încearcă să o cucerească, Garance îi respinge avansurile și îl vizitează în schimb pe Pierre-François Lacenaire, un cunoscut de-al ei. Lacenaire este un personaj periculos și orgolios, revoltat împotriva societății; își ascunde activitățile criminale în spatele unei slujbe de copist.

Curând după aceea, Garance este acuzată pe nedrept că ar fi furat ceasul de aur al unui bărbat, chiar în timp ce urmărea o pantomimă interpretată de Baptiste Deburau și tatăl său, în fața Teatrului Funambules. În realitate, hoțul este Lacenaire. Baptiste, aflat în costumul lui Pierrot, intervine salvator, recreând în tăcere scena furtului prin pantomimă. Datorită intervenției sale, Garance scapă de arest. În acel moment, Baptiste își dezvăluie talentul autentic pentru pantomimă și se îndrăgostește pe loc de Garance. El păstrează cu grijă o floare pe care aceasta i-o oferise drept mulțumire. În fundal, apare o listă de prețuri pentru diferitele categorii de locuri din teatru, inclusiv „Paradise” – cel mai înalt nivel al balconului, destinat celor cu venituri modeste.

Tatăl lui Baptiste este una dintre vedetele Teatrului Funambules. Nathalie, fiica regizorului ,și ea tot mim, este profund îndrăgostită de Baptiste. Înainte de spectacolul din acea seară, un negustor ambulant de haine vechi, Jéricho, îi prezice viitorul: se va căsători cu bărbatul pe care îl iubește, o veste care o încurajează, mai ales că tatăl ei era îngrijorat că starea ei afectivă i-ar putea compromite prestațiile. În aceeași seară, o altercație izbucnește între două grupuri rivale de actori, dar Baptiste și Frédérick reușesc să calmeze mulțimea improvizând un număr de mimă, salvând astfel reprezentația și încasările. Cei mai entuziaști spectatori se află în „paradis”, ultimul etaj al balconului, unde biletele sunt cele mai ieftine.

În acea noapte, Baptiste o vede pe Garance într-un local sordid, „Le Rouge Gorge” (un joc de cuvinte ce trimite atât la pasărea măcăleandru, cât și la gâtul tăiat al fostului proprietar), în compania lui Lacenaire și a complicilor săi. Când o invită la dans, este agresat de Avril, unul dintre bandiți, și dat afară. Totuși, reușește să întoarcă situația în favoarea lui și pleacă împreună cu Garance, căreia îi găsește o cameră în aceeași pensiune unde locuiește și el, alături de Frédérick. Baptiste își mărturisește dragostea, dar când Garance îi spune că nu îi împărtășește sentimentele, el fuge, cu toate că ea îi dăduse de înțeles că ar dori să rămână. Auzind-o mai târziu cântând în camera alăturată, Frédérick se grăbește să i se alăture.

Pe măsură ce timpul trece, Baptiste devine vedeta Teatrului Funambules. Inspirat de pasiunea sa, scrie și interpretează pantomime de mare succes, alături de Garance și Frédérick, care între timp au devenit amanți. Chiar dacă are parte de succes artistic, Baptiste este chinuit de relația dintre cei doi, în timp ce Nathalie suferă tăcut, convinsă că ea și Baptiste sunt meniți să fie împreună.

Garance este vizitată în camera ei de contele Édouard de Montray, un aristocrat bogat și cinic, care îi oferă avere și protecție în schimbul unei relații amoroase. Deși îl respinge batjocoritor, acceptă mai târziu sprijinul lui când este acuzată pe nedrept de complicitate la un jaf și o tentativă de omor, ambele puse la cale de Lacenaire și Avril. Pentru a evita arestarea, este nevoită să apeleze la contele de Montray. Așa se încheie prima parte a filmului.

Partea a II-a: Omul în alb Câțiva ani mai târziu, Frédérick Lemaître a devenit o vedetă celebră a Marelui Teatru. Deși este prosper din punct de vedere artistic, trăiește pe picior mare și este înglodat în datorii. Acest lucru nu-l împiedică însă să saboteze piesa mediocră în care joacă, ridiculizând-o încă din timpul repetițiilor și transformând-o într-o comedie involuntară chiar la premiera oficială. Publicul râde, sala e în delir, dar autorii piesei sunt scandalizați și îl provoacă la duel. Frédérick acceptă. Întors în cabina sa, este confruntat de Lacenaire, care pare că vrea să-l jefuiască și chiar să-l omoare. Însă, în loc de violență, între cei doi se leagă o prietenie neașteptată. Lacenaire, aspirant dramaturg, este fascinat de lumea teatrului, iar a doua zi, împreună cu complicele său Avril, îl ajută pe Frédérick să ajungă la duel, deși acesta este complet beat.

Între timp, Baptiste se bucură de un succes și mai mare la Funambules, fiind aclamat ca un mare mim. A doua zi după duel, Frédérick asistă la un spectacol și este surprins să o descopere în aceeași lojă cu el pe Garance, fosta sa iubită. Întoarsă la Paris după ce a călătorit prin lume alături de contele de Montray, Garance a revenit în secret doar pentru a-l urmări pe Baptiste pe scenă, seară de seară. Știe acum că l-a iubit dintotdeauna. Frédérick, care nu cunoscuse niciodată gelozia, e copleșit de acest sentiment dureros – dar îl recunoaște ca sursă de inspirație pentru interpretarea sa viitoare din Othello. Garance îl roagă să-i spună lui Baptiste că s-a întors, dar înainte ca el să o facă, Nathalie, acum soția lui Baptiste, află vestea de la răutăciosul Jéricho. Ca să o rănească, Nathalie își trimite fiul în loja Garancei, pentru a o confrunta cu imaginea familiei fericite. Până când Frédérick îl anunță pe Baptiste, loja este deja goală.

Garance se întoarce în apartamentul de lux al contelui, unde îl găsește pe Lacenaire așteptând-o. Realizând că Garance nu-l iubește, Lacenaire pleacă, dar la ieșire îl întâlnește pe conte, care e scandalizat de prezența lui. Provocat, Lacenaire îl amenință, arătându-și cuțitul. Mai târziu, Garance îi spune contelui că nu-l va iubi niciodată, fiind îndrăgostită de altcineva. Cu toate acestea, se oferă să întrețină aparențele și chiar să răspândească zvonul că îl adoră, dacă acesta o cere.

Frédérick reușește în sfârșit să interpreteze rolul lui Othello. Contele, care insistă să participe la spectacol alături de Garance, începe să bănuiască cine este, de fapt, bărbatul pe care aceasta îl iubește. Într-o pauză, îl provoacă verbal pe Frédérick. Tot în public se află și Baptiste, care o reîntâlnește în sfârșit pe Garance. Când Lacenaire intervine în favoarea lui Frédérick în disputa cu contele, acesta încearcă să-l umilească și pe el. Lacenaire ripostează, îl numește ipocrit și, trăgând dramatic o perdea, o dezvăluie pe Garance în brațele lui Baptiste, pe balcon. Cei doi se furișează pentru a petrece noaptea împreună în vechea cameră a lui Garance, de la Poșta Mare.