Lazăr Iliescu () a fost un scriitor, traducător, jurnalist, publicist și economist român, membru al Societății Scriitorilor Români și al Uniunii Scriitorilor din România. A tradus opere ale unor autori străini, printre care: Jean Racine, Pierre Corneille, Victor Hugo, Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Charles Baudelaire, Thomas Mann, Reiner Maria Rilke sau Émile Verhaeren.
Biografie S-a născut la 27 decembrie 1887 la București, tatăl său fiind Iosif, iar mama sa Maria. Ulterior, aceasta s-a căsătorit cu Albert Gaiser (c. 1868–1936), care i-a devenit tată adoptiv.
Studii A urmat studiile liceale la Liceul „Matei Basarab” din București, apoi cursurile Facultății de Drept a Universității din Iași, obținând licența în drept. Ulterior a plecat în Imperiul German, unde a studiat la Handelshochschule Köln, obținând licența în științe comerciale, și la Universitatea Ruprecht-Karls din Heidelberg, unde a obținut doctoratul în științele economice și financiare în 1912, sub numele Lar Jliescu, cu teza „Die deutsch-rumänischen Handelsbeziehungen (1875–1910)”, publicată la Heidelberg la Buch- und Kunstdruckerei Rössler & Herbert. Teza analiza politica economică a Imperiului German față de Regatul României și dezbaterile parlamentare germane privind relațiile comerciale. Conform unor surse, a mai obținut un doctorat în filosofie la Universitatea din Bonn.
Activitatea
Înainte și în timpul Primului Război Mondial A debutat în presă încă din anii licelui și a publicat versuri, cronici literare și traduceri în Sămănătorul, Viața Literară și Artistică și Convorbiri critice.
Conform lui Șerban Cioculescu, în 1908, Lazăr Iliescu s-a numărat printre cei 29 de scriitori care au semnat un memoriu colectiv împotriva directorului Teatrului Național din București, Alexandru Davila, acuzat că favoriza piesele străine în detrimentul dramaturgiei românești. Printre semnatari se aflau Mihail Sadoveanu, „dioscurii”(Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif), Emil Gârleanu și Grigore Ventura. Protestul, care l-a impresionat pe ministrul Instrucțiunii Publice, Spiru C. Haret, a avut ecou parlamentar prin intervenția lui Nicolae Iorga și a dus la destituirea lui Davila, înlocuit cu Pompiliu Eliade.
A colaborat cu reviste și cotidiane ale vremii din țară, printre care Acțiunea, Avântul, Furnica, Familia Română, Muscelul, Ramuri, Neamul Românesc, Noua Revistă Română, Viața Românească, Tribuna din Cluj, Universul, Viitorul, Voința Națională, dar și din străinătate, în presa de limbă germană, semnând articole în Berliner Börsen Courier și Reichspost unde a criticat vizita țarului Nicolae al II-lea din 1914 la Constanța, a pledat pentru apropierea de Puterile Centrale și a comentat chestiuni de politică a Balcanilor. Printre pseudonimele utilizate de acesta se numără: Barbu Mihail, Don Esteban, Fernandes de las Minos, I. Neagu și Miron Volbură. În aceeași periadă a fost și corespondent al ziarului Ziua, condus de Ioan Slavici.
În lucrarea Presa „Anilor de foc”: Secvențe din jurnalismul Primului Război Mondial de Marian Petcu, Miron Volbură este enumerat printre redactorii ziarului Gazeta Bucureștilor. De asemenea, într-un articol publicat în L'Indépendance Roumaine, pseudonimul Miron Volbură este menționat ca autor al unor «Scrisori din Berlin», trimise regulat către Gazeta Bucureștilor.
În perioada interbelică La începutul anului 1922 a fost numit a fost numit inspector comercial clasa a II-a, iar în același an a fost numit secretar al comisiei instituite pe lângă Ministerul Industriei și Comerțului, care aviza cererile privind înființarea și majorarea capitalului societăților comerciale în regiunile unite cu Regatul României, fiind menționat că a devenit și inspector comercial clasa a III-a. Tot în același an, Iliescu reîncepe activitatea publicistică, semnând studii în Viața Romînească și Democrația. În aceeași perioadă, revista Viața Românească a publicat și poezia sa „Convoi funebru”, compusă înainte de Primul Război Mondial și inițial nepublicată din cauza „stângăciei de formă și a discreției prea mari a autorului”. Redescoperirea și publicarea poeziei au fost primite cu aprecieri critice în Flacăra, care a remarcat originalitatea și farmecul său „straniu”.
A demisionat din funcția de secretar al comisii speciale la începutul anului 1923, fiind înlocuit de Corneliu Bălăcescu (1893-1979), iar în a doua jumătate a anului a început colaborarea cu ziarul Argus, fiind redactor timp de opt luni alături de un colectiv numeros, din care făceau parte, între alții, Camil Petrescu și Dinu Dumbravă. Din martie 1925 a început colaborarea cu revista Analele Băncilor, unde a ocupat funcția de redactor-șef între 1927 și 1929. Tot în 1925 a devenit licențiat în drept.
În 1926, Lazăr Iliescu a participat la concursul pentru postul de atașat comercial la Berlin, dar a fost respins pe motivul unor „acte incomplete”, întrucât comisia nu i-a recunoscut activitatea de redactor economic la ziarul Argus ca experiență practică într-o întreprindere. Legea prevedea ca pentru ocuparea postului de atașat comercial candidatul să aibă fie un stagiu de doi ani ca funcționar superior în Ministerul Industriei și Comerțului, fie cinci ani de activitate într-o întreprindere particulară comercială. Iliescu a prezentat dovezi pentru un stagiu de 14 luni ca inspector comercial și peste cinci ani de activitate în mai multe întreprinderi, inclusiv opt luni ca redactor la ziarul economic Argus, argumentând că, fiind societate pe acțiuni, aceasta avea statut juridic de întreprindere comercială. Iliescu a contestat decizia și l-a acuzat, printr-o scrisoare deschisă în presă, pe secretarul general al ministerului, Gheorghe Leon, președintele comisiei, că i-ar fi respins candidatura pentru a favoriza un candidat protejat. Presa vremii a relatat pe larg cazul, sugerând că invocarea „actelor incomplete” a reprezentat doar un pretext și a criticat influențele politice care ar fi afectat corectitudinea concursului.
În perioada imediat următoare, Iliescu a fost numit în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului de Finanțe, structură aflată sub coordonarea subsecretarului de stat Mihail Manoilescu. În ziarul Viitorul se menționa că, alături de Eugeniu Lotru, era implicat în elaborarea unor proiecte considerate „politică de aventură”, fără a ține seama de experiența acumulată în anii precedenți. Oficiul de Studii era descris drept o instituție „fără responsabilitate legală directă și fără autoritate”, căreia i se încredințau probleme bugetare și salariale. Același ziar, într-un alt articol, critica în special faptul că Manoilescu se baza pe consilierea lui Iliescu și Lotru, prezentați drept „foști colaboratori ai Gazetei Bucureștilor și cunoscuți agenți ai nemților la București”, ceea ce era considerat o alegere lipsită de seriozitate și cu potențiale riscuri pentru administrația financiară a statului.
În 1927, Lazăr Iliescu a fost unul dintre colaboratorii numărului special al publicației Manchester Guardian dedicat României, alături de Gheorghe Ionescu-Șișești, Grigore Antipa, Gromoslav Mladenatz sau David Mitrany.
În 1928, numele său figurează printre subscriitorii unui „fond de rezistență” constituit de Partidul Național-Țărănesc, destinat atât finanțării propagandei și acțiunilor de opoziție pentru răsturnarea guvernului Vintilă I.C. Brătianu, precum și sprijinirii persoanelor care ar fi putut fi persecutate politic din cauza implicării în aceste demersuri, împreună cu familiile acestora. Potrivit presei vremii, Lazăr Iliescu a contribuit cu suma de 1.000 lei, alături de personalități precum Sabba Ștefănescu, Dionisie Roman și Aurel Leucuția.
Prin decizia ministrului Finanțelor, Neculai Costăchescu, nr. 310.658 din 15 noiembrie 1928, a fost înființat, pe lângă Direcția finanțelor publice și a contabilității generale, un Oficiu de studii financiare și al bibliotecii ministerului, iar Lazăr Iliescu a fost numit consilier tehnic, însărcinat cu organizarea lui și pregătirea birourilor legate de serviciul economiei financiare. După o perioadă de pregătiri, prin decizia nr. 116.703 din 30 aprilie 1929, oficiul a început să funcționeze efectiv, la data de 1 mai 1929, având ca atribuții: constituirea unei biblioteci financiare, elaborarea balanței plăților, realizarea programului statistic al finanțelor private, alcătuirea unui index al prețurilor interne și externe și publicarea unui buletin lunar privind situația tezaurului.
Totodată, prin decizia nr. 116.704 din 30 aprilie 1929, au fost numiți referenți permanenți: Niculae Leon, Constantin Pandele, Xenofon Netta, Mircea Vulcănescu și Florin Zaharia, iar conducerea oficiului a fost încredințată lui Lazăr Iliescu. A fost reconfirmat în funcție, cu încadrarea de director clasa I, la 1 ianuarie 1930, și definitiv ca titular al postului la 9 octombrie 1930.
În decembrie 1928, în contextul pregătirilor pentru stabilizarea monetară, concomitent cu alcătuirea bugetului pentru anul 1929, Lazăr Iliescu a colaborat cu secretarul general Ștefan Stănescu și cu Constantin Stoicescu la confruntarea planului de stabilizare elaborat de Ministerul de Finanțe cu indicațiile economiștilor Charles Rist și Roger Bolgert, experți ai Societății Națiunilor.
De asemenea, în 1929, a făcut parte din comisia pentru modificarea legii contabilității publice, alături de specialiști români și străini, precum Ștefan Stănescu, Gheorghe Alesseanu, Mihail Manoilescu, A. Poisson sau I. Neidl. Comisia a avut ca obiective modernizarea legislației financiare, introducerea controlului centralizat asupra veniturilor și cheltuielilor publice, întocmirea unui inventar general al patrimoniului statului și punerea în aplicare a proiectelor de lege pentru Curtea de Conturi. Contribuția sa a fost parte a eforturilor de adaptare a administrației financiare la cerințele României Mari, după integrarea provinciilor alipite.
În același an, Lazăr Iliescu era acționar al societății „Redevențe Petrolifere”, alături de Jacques Iaroslavici, Virgil Toroceanu, Jacques Samuelli, Valeriu Ghibaldan și Leo Pălărieru și menționat cu domiciliul în București, pe strada Semicercului nr. 4.
Prin decretul regal nr. 1.548 din 17 mai 1929 i-a fost conferit Ordinul „Coroana României”, în gradul de comandor.
În septembrie, a făcut parte din Comisia Romană pentru Conferința Economică de la Varșovia, care a semnat un protocol general și o serie de aranjamente economice cu Polonia. Aranjamentele vizau facilitarea comerțului bilateral, reducerea tarifelor vamale și feroviare, simplificarea formalităților de tranzit și promovarea colaborării industriale și financiare între cele două țări.
În 1930 a fost numit comisar al guvernului pe lângă Creditul Industrial și făcut parte din comisiile pentru tratarea și încheierea convențiilor de comerț cu Germania, Franța și Marea Britanie.
La sfârșitul anului 1930 a fost unul dintre colaboratorii numărului special al publicației austriece Neue Freie Presse, alături de Caius Brediceanu, Dimitrie Dobrescu sau Max Auschnitt.
În timpul Guvernului Nicolae Iorga, prin Decretul nr. 1702 din 18 mai 1931, Lazăr Iliescu a fost trecut în disponibilitate, începând cu data de 1 iunie 1931, din funcția de director clasa I al Oficiului de Studii din Ministerul Finanțelor, măsura fiind justificată prin faptul că numirea sa se făcuse cu încălcarea prevederilor art. 38 din Statutul funcționarilor publici. La scurt timp însă, prin Decretul nr. 1.899 din 3 iunie 1931, dispoziția a fost revocată, revenindu-se asupra punerii în disponibilitate, dar în același timp anulându-se și numirea sa, considerată de asemenea ilegală. De asemenea, prin decretul regal nr. 1.704 din 18 mai 1931, a fost înlocuit din postul de comisar al guvernului pe lângă Societatea Națională de Credit Industrial.