Primul Război Anglo-Afgan

Primul Război Anglo-Afgan (în paștună: ده انګريز افغان اولني جګړه) a fost purtat între Imperiul Britanic și Emiratul Kabulului din 1838 până în 1842. Britanicii au invadat inițial țara cu succes, intervenind într-o dispută de succesiune între emirul Dost Mohammad Han (Barakzai) și fostul rege Șah Șuja (Durrani), pe care l-au reinstalat după ocuparea Kabulului în august 1839. Principala forță indo-britanică a ocupat Kabulul și a îndurat ierni aspre. Armata și însoțitorii săi din tabără au fost aproape complet masacrați în timpul retragerii din Kabul din 1842.Kohn, George Childs (2013). Dictionary of Wars. Revised Edition. London/New York: Routledge. p. 5. ISBN 978-1-135-95494-9. (2001). "The First Anglo–Afghan War". In Federal Research Division, Library of Congress (ed.). Afghanistan: A Country Study. Baton Rouge, LA: Claitor's Pub. Division. ISBN 1-57980-744-5.

Britanicii au trimis apoi ceea ce a fost denumit pe scară largă o „Armată a Răzbunării” la Kabul pentru a răzbuna distrugerea trupelor anterioare. După eliberarea prizonierilor, au părăsit Afganistanul până la sfârșitul anului. Dost Mohammad s-a întors din exilul său din India pentru a-și relua domnia.

Acesta a fost unul dintre primele mari conflicte din timpul Marelui Joc, competiția din secolul al XIX-lea pentru putere și influență în Asia Centrală între Marea Britanie și Rusia. (2010). India: A History (revised ed.). New York, NY: Grove Press. pp. 418–19. ISBN 978-0-8021-4558-1. Context

Cauze Secolul al XIX-lea a fost o perioadă de competiție diplomatică între Imperiile Britanic și Rus pentru sfere de influență în Asia de Sud, cunoscută britanicilor sub numele de „Marele Joc” și rușilor sub denumirea de „Turnirul Umbrelor”.Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 110.

Cu excepția împăratului Pavel I (al cărui ordin din 1800 de a invada India a fost anulat după asasinarea sa în 1801), niciun țar rus nu a luat în serios în considerare invadarea Indiei. Totuși, pe parcursul mare parte din secolul al XIX-lea, Rusia era privită drept „inamicul” în Marea Britanie; orice avans rusesc în Asia Centrală – în ceea ce astăzi sunt Kazahstan, Turkmenistan, Kârgâzstan, Uzbekistan și Tadjikistan – era presupus la Londra ca fiind îndreptat spre cucerirea Indiei, după cum a observat istoricul american , „oricât de exagerată ar fi fost o asemenea interpretare”.Fromkin, David "The Great Game in Asia" pp. 936–51 from Foreign Affairs, Volume 58, Issue 4, Spring 1980 pp. 937–38

În 1832 a fost adoptat Primul Act de Reformă, care a redus cerințele pentru dreptul de vot și de a ocupa funcții publice în Regatul Unit. Împăratul ultra-conservator Nicolae I al Rusiei și-a exprimat deschis dezaprobarea, punând bazele unui „război rece” anglo-rus, mulți considerând că autocrația rusă și democrația britanică erau sortite confruntării.Fromkin, David "The Great Game in Asia" pp. 936–51 from Foreign Affairs, Volume 58, Issue 4, Spring 1980 p. 938

În 1837, Lord Palmerston și John Hobhouse, temându-se de instabilitatea Afganistanului, a Sindhului și de puterea crescândă a regatului sikh din nord-vest, au ridicat spectrul unei posibile invazii rusești a Indiei britanice prin Afganistan. Britanicii au interpretat politica externă a țarului Nicolae I ca fiind anti-britanică și expansionistă în Asia. În realitate, deși Nicolae disprețuia Marea Britanie ca stat liberal și democratic pe care îl considera „straniu”, el credea că este posibil să se ajungă la o înțelegere privind sferele de influență în Asia, datorită naturii conservatoare a societății britanice, care, în opinia lui, ar fi frânat avansul liberalismului.Riasanovsky, Nicholas Nicholas I and Official Nationality in Russia, 1825–1855, Los Angeles: University of California Press, 1959 p. 255.

Obiectivul principal al politicii externe a lui Nicolae nu era cucerirea Asiei, ci menținerea statu-quo-ului în Europa, mai ales prin cooperarea cu Prusia și Austria și izolarea Franței, deoarece regele francez Louis-Philippe I era considerat de Nicolae un „uzurpator”.Riasanovsky, Nicholas Nicholas I and Official Nationality in Russia, 1825–1855, Los Angeles: University of California Press, 1959 pp. 257–58. Ducele de Orléans fusese cândva prietenul său, dar după ce a urcat pe tronul Franței în urma revoluției din 1830, Nicolae a fost consumat de ură față de fostul său aliat, pe care îl percepea ca trădându-și principiile și trecând de partea „întunecată” a liberalismului.Riasanovsky, Nicholas Nicholas I and Official Nationality in Russia, 1825–1855, Los Angeles: University of California Press, 1959 p. 258.

Ideea că Rusia reprezenta o amenințare pentru Compania Indiilor de Est este doar o versiune a evenimentelor. Cercetările moderne favorizează o altă interpretare: adevărata teamă a Companiei Indiilor de Est era posibilitatea ca Dost Mohammad Han și șahul qajar al Iranului să formeze o alianță pentru a stinge dominația sikhilor în Punjab. Britanicii se temeau că o armată islamică invadatoare ar putea provoca o revoltă generală în India, atât printre populație, cât și printre statele princiare. Prin urmare, s-a decis înlocuirea lui Dost Mohammad Han cu un conducător mai docil. „Zvonurile puteau costa vieți și chiar însăși existența Imperiului. De aceea, în loc să se concentreze pe ‘orientalul celălalt’, Compania Indiilor de Est a amplificat amenințarea ‘ursului rus’.”Husain, Farrukh (2018). Afghanistan in the age of empires: the great game for South and Central Asia. Silk Road Books. pp. 81, 412. ISBN 978-1-5272-1633-4.

În 1834, Șah Șuja Durrani a invadat Kandahar cu sprijin britanic, dar a fost înfrânt.Lee, Jonathan L. (15 January 2019). Afghanistan: A History from 1260 to the Present. Reaktion Books. p. 205. ISBN 978-1-78914-010-1.

Compania Indiilor de Est a trimis un emisar la Kabul pentru a forma o alianță cu amirul Afganistanului, Dost Mohammad Han, împotriva Rusiei. În timpul războiului civil afgan, sikhii au cucerit Peshawar de la sardar-ii locali și i-au supus. Britanicii se temeau de Dal Khalsa și considerau armata sikhă mult mai formidabilă decât cea afgană, care nu era bine disciplinată, fiind formată mai degrabă dintr-o adunare tribală ce lupta sub stindardul jihadului pentru emir.Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 111. Din acest motiv, Lord Auckland a preferat o alianță cu Punjab-ul în locul uneia cu Afganistanul. Britanicii puteau avea o alianță fie cu Punjab-ul, fie cu Afganistanul, dar nu cu amândouă simultan.

Când guvernatorul general al Indiei, Lord Auckland, a aflat de sosirea emisarului rus contele Jan Prosper Witkiewicz (cunoscut în versiunea rusească a numelui său, Yan Vitkevici) la Kabul și de posibilitatea ca Dost Mohammad să caute sprijin rusesc, consilierii săi politici au exagerat amenințarea.

Alexander Burnes, scoțianul care era principalul ofițer politic al Companiei în Afganistan, l-a descris pe Witkiewicz astfel:„Era un om manierat și agreabil, de aproximativ treizeci de ani, vorbea fluent franceza, turca și persana și purta uniforma unui ofițer cazac”.Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 p. 205Prezența lui Witkiewicz l-a aruncat pe Burnes într-o stare de disperare, un contemporan notând că acesta „se abandonase disperării, își lega capul cu prosoape ude și batiste și folosea săruri pentru leșin”.

De fapt, Dost Mohammad îl invitase pe Witkiewicz la Kabul doar pentru a-i speria pe britanici și a-i forța să accepte o alianță cu el împotriva dușmanului său de moarte, Ranjit Singh, maharajahul Punjabului – nu pentru că își dorea cu adevărat o alianță cu Rusia. Britanicii aveau puterea să-l constrângă pe Singh să returneze teritoriile afgane cucerite, lucru pe care rușii nu îl puteau face, ceea ce explică de ce Dost Mohammad prefera alianța cu Londra.

Burnes a scris acasă, după o cină cu Witkiewicz și Dost Mohammad la sfârșitul lui decembrie 1837:„Suntem într-un mare necaz acasă. Împăratul Rusiei a trimis un emisar la Kabul să ofere... bani [afganilor] pentru a lupta împotriva lui Ranjit Singh!!! Nu mi-am putut crede ochilor și urechilor.”La 20 ianuarie 1838, Lord Auckland i-a trimis un ultimatum lui Dost Mohammad:„Trebuie să încetați orice corespondență cu Rusia. Nu trebuie să primiți agenți de la ei sau să aveți vreo legătură fără sancțiunea noastră; trebuie să-l concediați pe căpitanul Viktevici [Witkiewicz] cu curtoazie; trebuie să renunțați la toate pretențiile asupra Peshawarului.”Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 pp. 205–06Chiar Burnes se plânsese că scrisoarea lui Auckland era „atât de dictatorială și arogantă încât arăta intenția autorului de a jigni”, și a încercat să evite cât mai mult posibil predarea ei.Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 p. 206 Dost Mohammad a fost profund ofensat de mesaj, dar pentru a evita războiul și-a trimis consilierul militar, aventurierul american Josiah Harlan, să discute cu Burnes în speranța unui compromis. Burnes nu avea însă nicio putere de negociere, iar Harlan s-a plâns că scoțianul tergiversează, ceea ce l-a determinat pe Dost Mohammad să expulzeze misiunea diplomatică britanică la 26 aprilie 1838.Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 pp. 206–07

Temerile britanice privind o invazie persano-afgană a Indiei s-au amplificat în 1838, când negocierile dintre afgani și ruși au eșuat. Dinastia Qajar a Persiei, sprijinită de Rusia, a încercat a asedia Heratului.

Herat, un oraș afgan cu tradiție istorică persană, se află într-o câmpie fertilă, supranumită „Grânarul Asiei Centrale”: cine deținea Heratul controla cea mai mare sursă de grâne din regiune.Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 pp. 110–11. Rușii, dornici să-și extindă prezența în Asia Centrală, au încheiat o alianță cu Persia Qajar, care revendica Heratul, acesta făcând parte din Persia safavidă înainte de 1709.

Planul lui Lord Auckland era să alunge asediatorii și să-l înlocuiască pe Dost Mohammad cu Șah Șuja Durrani, fost conducător al Afganistanului, dispus să colaboreze cu oricine l-ar fi restaurat pe tron. La un moment dat, Șuja chiar îl angajase pe americanul Josiah Harlan pentru a-l răsturna pe Dost Mohammad, deși experiența militară a acestuia consta doar în a fi fost chirurg în armata Companiei Indiilor de Est în Primul Război Birman.Macintyre, Ben The Man Who Would Be King, New York: Farrar, Straus, Giroux, 2002 p. 32

Șah Șuja fusese detronat în 1809 și trăia în exil în India britanică din 1818, beneficiind de o pensie din partea Companiei. Britanicii negau că invadau Afganistanul, pretinzând că sprijină guvernul „legitim” al lui Șuja împotriva „interferenței străine și opoziției facțioase”. Totuși, în 1838, Șuja abia mai era amintit de foștii săi supuși, iar cei care îl țineau minte îl considerau un tiran crud, lipsit de orice sprijin popular.Perry, James Arrogant Armies, Edison: CastleBooks, 2005 p. 112.

La 1 octombrie 1838, Lord Auckland a emis Declarația de la Simla, acuzându-l pe Dost Mohammad că ar fi atacat neprovocat imperiul „aliatului nostru de demult, Maharajah Ranjit Singh”, declarând totodată că Șah Șuja era „popular în întreg Afganistanul” și că va reintra în regatul său „înconjurat de propriii soldați și sprijinit împotriva interferenței străine și a opoziției facțioase de armata britanică”.

Între timp, perșii abandonaseră asediul Heratului, iar țarul Nicolae I îl recheamase pe contele Vitkevici la Sankt Petersburg (unde avea să se sinucidă), astfel că motivele pentru reinstalarea lui Șuja dispăruseră.

Istoricul britanic Sir John William Kaye scria că eșecul perșilor la Herat „a tăiat de sub picioarele Lordului Auckland orice temei de justificare și a transformat expediția peste Indus într-o nebunie și o crimă”.

Totuși, Auckland era deja hotărât să introducă Afganistanul în sfera de influență britanică și nimic nu-l mai putea opri.