Triunghiul Morții ucrainean (în ) desemnează o situație istorică din anul 1919, când Armata Republicii Populare Ucrainene (UPA) s-a aflat în zona de sud a Kievului, încercuită de trupele bolșevicilor, ale Gărzii Albe și ale Poloniei. În Ucraina, fenomenul este denumit uneori și Pătratul Morții (în ) sau Dreptunghiul Morții (în ), în legătură cu ostilitatea existentă și cu Regatul României (din cauza revendicărilor atât ale românilor, cât și ale ucrainenilor, asupra Basarabiei și Bucovinei).

În iarna anilor 1919–1920 au murit numai de tifos circa 25.000 de soldați ucraineni, fie în încercuire, fie ulterior ca prizonieri ai polonezilor.

Context Republica Populară Ucraineană și-a proclamat independența față de Republica Rusă în ianuarie 1918, însă Războiul Sovieto-Ucrainean era în plină desfășurare. Armata Republicii Populare Ucrainene (RPU) a fuzionat cu Armata Ucraineană Galițiană (UGA), iar din iulie 1919 cele două au acționat împreună sub conducerea lui Simon Petliura, având inițial succese militare în zona Kievului.

Totuși, guvernele celor două republici nu au reușit să cadă de acord asupra unor probleme fundamentale și au acționat inconsecvent. Forțele combinate nu dispuneau de resurse suficiente, iar Antanta nu recunoștea nicio autoritate ucraineană, sprijinind în schimb armatele lui Anton Denikin și pe cele poloneze, adversare ale ucrainenilor.

Situația militară și condițiile de mediu Începând cu octombrie 1919, aprovizionarea armatei era precară, lipsind hrană, îmbrăcăminte și medicamente. În paralel, o epidemie devastatoare de tifos a cuprins rândurile trupelor.

În septembrie 1919, generalul Anton Denikin, aflat în ofensiva spre Moscova, a atacat pe întreg frontul Armata Populară Ucraineană, ocupând Kievul și forțând retragerea ucrainenilor. Profitând de haos, Armata a 14-a bolșevică a pătruns prin Olhopil și Skvîra până la Jîtomîr. În același timp, polonezii amenințau din vest.

Martori contemporani descriu starea deplorabilă a armatei: lipsa de muniție, soldați desculți sau înfășurați în cârpe, moral scăzut și lipsă totală de medicamente.

Poziția comunității internaționale Petliura a încercat să obțină sprijinul Antantei și al Crucii Roșii Internaționale (care avea cei mai apropiați reprezentanți în România, la București și Cernăuți), însă fără succes. Franța și SUA au prioritizat sprijinul pentru Denikin. Între timp, Ucraina era devastată economic, iar foametea începea să se resimtă.

Acordul UGA cu Denikin La 6 noiembrie 1919, în condițiile epidemiei și a dezastrului militar, generalul Miron Tarnavski, comandantul Armatei Galițiene, a încheiat un acord de neagresiune cu trupele lui Denikin. Astfel, UGA s-a retras din luptă, lăsând singură Armata Populară Ucraineană.

Internarea Armatei Ucrainene În a doua jumătate a lui noiembrie 1919, Armata Nipreană a RPU s-a retras spre Starokostiantîniv și a ajuns într-o situație fără ieșire, fiind atacată simultan de bolșevici, de trupele lui Denikin și de polonezi.

O parte a armatei, împreună cu Petliura și guvernul, a ales „răul mai mic”, predându-se polonezilor. La 2 decembrie 1919 s-a hotărât trecerea la lupta de gherilă. La 6 decembrie, generalul Mihailo Omelianovîci-Pavlenko a pornit cu circa 3.500 de oameni Prima campanie de iarnă a armatei ucrainene.

Alte unități, conduse de otamanul Voloh, s-au alăturat bolșevicilor. În schimb, Corpul Pușcașilor Sici și alte formațiuni au fost dezarmate de polonezi și internate la Lutsk și Rivne. Acolo, tifosul a făcut ravagii, ucigând numeroși ofițeri, inclusiv pe generalul Vasîl Tiutiunnîk.

În lagărul de la Lutsk, Evhen Konovaleț a fost numit comandant al prizonierilor și a încercat să organizeze rezistența și să creeze premisele unei noi armate regulate ucrainene, în contact cu Petliura, aflat atunci la Varșovia.

Note

Categorie:Istoria militară a Ucrainei Categorie:1919 în Europa Categorie:Relațiile dintre România și Ucraina