Banca Italiei (în ) este banca centrală a Italiei, parte integrantă a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) din 1998. Este un organism de drept public a cărui misiune este de a menține stabilitatea prețurilor, precum și stabilitatea și eficiența sistemului financiar, în aplicarea principiului protecției economiilor stabilit prin articolul 47 din Constituție.
Istorie miniatura|291x291px|Clădirea Băncii Italiei din Milano După proclamarea Unificării Italiei în 1861, șase instituții de credit regionale au împărțit privilegiul de a emite monedă, precum și de a gestiona titlurile comerciale și de a sconta, și anume: Banca Romană, Banca Nazionale di Torino, Banco di Napoli, Banco di Sicilia, Banca Nazionale Toscana și Banca Toscana di Credito per le Industrie e il Commercio d’Italia.
Banca Nazionale di Torino a devenit Banca Nazionale nel Regno d'Italia în 1867. Între 1888 și 1893, Italia a trecut printr-o criză financiară gravă, culminând cu „scandalul Banca Romana” din martie 1893. În urma acesteia, statul italian a adoptat legea din 10 august 1893 (nr. 449), care autoriza fuziunea Băncii Nazionale nel Regno cu două bănci regionale mai mici, Banca Nazionale Toscana și Banca Toscana di Credito: a luat naștere Banca d'Italia.
Această instituție centraliza acum emisiunea de monedă și se baza pe statute private. Doar Banco di Napoli și Banco di Sicilia și-au păstrat dreptul de a emite bancnote în liră italiană, statut confirmat prin legea din 28 aprilie 1910.
În 1926, o nouă reformă a făcut din Banca Italiei banca centrală a țării, cu privilegiul de a emite bancnote, având puterea suplimentară de supraveghere asupra altor bănci. În 1928, a fost creată o poziție de guvernator.
Legea din 12 martie 1936 a transformat profund statutul Băncii Italiei: aceasta a devenit un organism de drept public (nu o naționalizare), ca parte a reformei și salvării afacerilor italiene de către Mussolini. Misiunea sa era de a „supraveghea băncile italiene și de a emite bancnote”.
Începând cu 1946, inflația și-a recăpătat avânt, alimentată de excesul de lichiditate și alimentată atât de nevoia Trezoreriei de finanțare monetară, cât și de expansiunea creditului bancar.
În 1948, aceasta a devenit principalul indicator și reper pentru rata de actualizare.
În ceea ce privește politica monetară, Legea nr. 82 din 7 februarie 1992, acordă Guvernatorului puterea de a modifica, conform propriilor prevederi și în conformitate cu nevoile de control al lichidității pieței, rata de actualizare și dobânda la avansurile în cont curent și la avansurile pe termen fix. Referitor la sistemul financiar italian.
Acționari Banca Italiei deținea 300.000 de acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 EUR. Inițial distribuite între băncile italiene, aceste acțiuni s-au acumulat în urma fuziunilor de bănci începând cu anii 1990, precum și ale mai multor instituții de pensii și de securitate socială. Statutul băncii prevede că minimum 54% din profituri trebuie returnat statului italian și că doar maximum 6% trebuie distribuit sub formă de dividende, conform raporturilor acționarilor. În ciuda acestui fapt, Banca Italiei diferă de băncile centrale din Eurosistem prin faptul că nu are participare statală (Banca Națională a Belgiei și Banca Greciei au o participare mixtă).
Lista președinților miniatura|Fabio Panetta, actualul guvernator al băncii din 2023 Guvernul este condus de un guvernator, ajutat de un consiliu format din 13 membri () aleși pentru cinci ani și realegibili de două ori. Nr. crt.NumePerioadă1Bonaldo Stringher1928–19302Vincenzo Azzolini1931–19443Luigi Einaudi1945–19484Donato Menichella1948–19605Guido Carli1960–19756Paolo Baffi1975–19797Carlo Azeglio Ciampi1979–19938Antonio Fazio1993–20059Mario Draghi2006–201110Ignazio Visco2011–202311Fabio Panetta2023–
Note
Vezi și Economia Italiei
Italia Categorie:Economia Italiei