Satantango (în ) este romanul de debutNHQ (The New Hungarian Quarterly) 1990: "Laszlo Krasznahorkai's first novel, Sátántangó ("Satan's Tango", 1985: NHQ 100 contains an extract) was about hope, his second one is about hopelessness." al scriitorului maghiar László Krasznahorkai, publicat în 1985. Cartea a fost ecranizată în 1994 într-un film omonim de șapte ore, regizat de Béla Tarr, care a primit aprecieri unanime din partea criticilor. Traducerea în limba engleză, realizată de George Szirtes, a fost distinsă în 2013 cu premiul pentru cea mai bună carte tradusă. Cartea a fost tradusă în limba română în 2022 și publicată la Editura Pandora M.
Romanul, de factură postmodernistă, este construit pe o narațiune cu perspective multiple. Structura sa urmează ritmul unui tango: primele șase capitole urmează mișcarea de „mers înainte” (înaintează narațiunea), iar ultimele șase sunt o „revenire”, în care povestea se întoarce și reia evenimentele din alte perspective. Fiecare capitol este redactat sub forma unui paragraf amplu, fără întreruperi de rând.
Rezumat
Cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară într-un sat maghiar dărăpănat („moșie”), aflat în vecinătatea unui oraș fără nume, unde locuitorii sunt aproape izolați de lumea exterioară și trăiesc printre ruinele unui fost combinat agricol, după prăbușirea colectivizării. Plouă aproape necontenit, iar noroiul, băutura și trândăvia definesc existența zilnică.
Romanul începe cu vestea că Irimiás, un escroc care se dă drept salvator, și Petrina s-au întors din morți. Satul, cuprins de decădere și plictis, vede în ei o speranță de mântuire. În realitate, Irimiás este un impostor manipulator, care promite o renaștere colectivă, dar îi conduce pe oameni spre o formă și mai adâncă de ruină. Pe fundal, are loc moartea Estikei, un episod central: fata se sinucide după ce este umilită și lipsită de afecțiune, iar acest moment devine un simbol al pierderii totale a sensului.
În final, Irimiás își trădează adepții, predându-i autorităților, iar satul revine la același gol existențial. Doctorul continuă să noteze totul, până când și el se izolează complet, trăgând obloanele — imaginea finală a unei lumi fără speranță.
Personaje Irimiás – un fost membru al colectivului, despre care se credea că a murit; reapare ca o figură mesianică, convingându-i pe ceilalți că îi va conduce spre o viață mai bună. Petrina – tovarășul său, servil și viclean. Futaki – un bărbat șiret, dar resemnat, care întreține o relație cu soția lui Schmidt. Schmidt – fost contabil al fermei, gelos și lipsit de vlagă. Kránér – vecinul care încearcă să se agațe de speranța revenirii lui Irimiás. Esti și Estike – doi copii orfani și neglijați; Estike are o soartă tragică. Doctorul – un observator alcoolic, care își notează tot ce vede despre ceilalți, simbolizând conștiința sterilă a comunității.
Receptare critică Jacob Silverman scria în The New York Times (2012) că romanul „împărtășește multe dintre temele care vor domina operele ulterioare ale lui Krasznahorkai — trecerea timpului, sentimentul apocaliptic al crizei și al decăderii —, însă este o lucrare considerabil mai accesibilă. Deși povestea oscilează între perspective și momente temporale diferite, narațiunea rămâne clară. Pentru un autor ale cărui personaje trăiesc adesea într-o interioritate claustrofobică, Krasznahorkai se dovedește aici surprinzător de expansiv și chiar amuzant.”
Theo Tait a lăudat romanul în The Guardian, unde a scris că acesta „posedă o viziune distinctă și convingătoare”. Romanul folosește fraze lungi, paragrafe lungi fără întreruperi, perspective multiple, discontinuități, scene care încep fără prea mult context, toate acestea realizând un efect de dezorientare deliberată. Tait a subliniat influența perceptibilă exercitată de Franz Kafka și Samuel Beckett asupra romanului, iar Krasznahorkai este prezentat ca un scriitor vizionar: chiar și cele mai bizare sau tulburătoare pasaje reușesc să convingă și să fie integrate în structura generală, care, deși întunecată, are o frumusețe gravă.
Într-o altă recenzie semnată de K. Thomas Kahn, romanul este descris ca o experiență literară hipnotică, aflată undeva între viziunile apocaliptice ale lui Hieronymus Bosch și absurditățile existențiale ale lui Samuel Beckett. Este o lume care se destramă încet, dar care pulsează totuși de o intensitate stranie — o lume unde speranța și disperarea dansează împreună într-un ritm diabolic. Autorul recenziei subliniază și structura unică a romanului conceput ca o bandă Möbius — un cerc care se întoarce asupra lui însuși fără sfârșit. Primele șase capitole înaintează, ultimele șase revin, ca într-un dans hipnotic. Timpul nu curge liniar, ci se răsucește; personajele par să repete aceleași gesturi și greșeli, fără posibilitatea unei ieșiri reale. Simbolurile recurente – ploaia, noroiul, drumul pietruit, umbrele, întunericul – nu sunt simple decoruri, ci expresii fizice ale unei lumi interioare aflate în ruină. Criticul observă chiar că termenul „întuneric” și variațiile sale apar de zeci de ori în text, ca o incantație a disperării. Tangoul din titlu este o metaforă a dualității, un dans al contrariilor, seducător și sinistru, plin de viață și totodată funerar. Potrivit lui Kahn, romanul refuză deliberat să ofere răspunsuri clare, fiind o parabolă universală despre condiția umană prinsă între iluzia mântuirii și atracția autodistrugerii. Ambiguitatea este esențială: cititorul este invitat să împărtășească aceeași stare de confuzie, de așteptare și neputință care apasă asupra personajelor.
Note
Categorie:Romane din 1985 Categorie:Romane de László Krasznahorkai Categorie:Romane maghiare după care s-au făcut filme