Bătălia de la Leptis Parva a fost purtată în 238 î.Hr. între o armată cartagineză de peste 30.000 de oameni, comandată de Hamilcar Barca și Hanno, și aproximativ 20.000 de soldați cartaginezi răzvrătiți și rebeli nord-africani sub comanda lui Matho, în provincia nord-africană Bizanț (în Tunisia modernă). Bătălia a fost ultimul conflict major al Războiului Mercenar și a dus la o victorie decisivă pentru cartaginezi.

În 241 î.Hr., 20.000 de soldați străini, care fuseseră angajați de Cartagina în timpul Primului Război Punic (264-241 î.Hr.), s-au răzvrătit sub conducerea lui Spendius și Mathos, declanșând Războiul Mercenar. Aceștia au fost sprijiniți de o revoltă a teritoriilor africane oprimate ale Cartaginei, iar 70.000 de recruți locali s-au alăturat lor, aducând provizii și finanțare. Cartagina, obosită de război, a avut rezultate slabe în primele angajamente ale războiului, în special sub conducerea lui Hanno. Hamilcar Barca a primit comanda supremă în 239 î.Hr. și încetul cu încetul a schimbat cursul războiului.

În 238 î.Hr., Mathos și rămășițele armatei sale rebele au părăsit zona din jurul Cartaginei și au mărșăluit 160 km (100 mile) spre sud, până la bogatul oraș portuar Leptis Parva. Hanno s-a împăcat cu Hamilcar și, cu o armată cartagineză mai mare, i-au urmărit pe rebeli, stârnindu-le marșul. După trei luni de manevre, în care rebelii au ieșit constant cel mai prost, s-a dat bătălia și rebelii au fost complet înfrânți. Orașele rebele rămase s-au predat rapid sau au fost capturate de cartaginezi, punând capăt războiului.

Context alt=A map showing the major movements of both sides during the war|stanga|miniatura| În 241 î.Hr., 20.000 de soldați străini care fuseseră angajați de Cartagina în luptele din Sicilia în timpul Primului Război Punic (264-241 î.Hr.) au fost rechemați în patria cartagineză din Africa de Nord (în ceea ce este acum Tunisia) pentru a fi plătiți și trimiși acasă. O dispută privind plata salariilor datorate a izbucnit, iar la sfârșitul anului, trupele s-au revoltat sub conducerea lui Spendius și Matho, declanșând Războiul Mercenar . Aceștia au fost sprijiniți de o revoltă a teritoriilor oprimate dependente de Cartagina, iar 70.000 de africani s-au alăturat lor, aducând provizii și finanțare.

Cartagina obosită de război a avut rezultate slabe în primele angajamente ale războiului, în special sub conducerea lui Hanno, și a fost sub blocadă pentru cea mai mare parte a războiului. La un moment dat în anul 240 î.Hr., cartaginezii au ridicat o altă forță, mai mică, care a fost plasată sub comanda lui Hamilcar Barca, care comandase forțele cartagineze din Sicilia în ultimii șase ani ai Primului Război Punic. După o victorie semnificativă asupra unei armate rebele conduse de Spendius în bătălia de la râul Bagradas, Hamilcar a primit comanda comună a armatei. Hamilcar și Hanno erau adversari politici și aveau abordări diferite în lupta împotriva războiului, așa că nu a existat nicio cooperare militară între cei doi. Hamilcar a dus o campanie cu succes, demonstrând inițial indulgență în încercarea de a-i convinge pe rebeli. Pentru a asigura o ură puternică între armate și pentru a împiedica tentația oamenilor lor de a dezerta de partea cartaginezilor, în 240 î.Hr., Spendius a torturat până la moarte 700 de prizonieri cartaginezi, iar de atunci războiul a fost continuat cu mare brutalitate.Hamilcar a primit comanda supremă în 239 î.Hr..

Între timp, rebelii conduși de Mathos blocaseră orașele Utica și Hippo ( Bizerta modernă), care susțineau cartaginezii, și trimiseseră o armată sub comanda lui Spendius pe câmpul de luptă. În cele din urmă, armata rebelă a fost distrusă, iar Spendius capturat și răstignit. În ciuda faptului că locuitorii din Utica și Hippo și-au masacrat garnizoanele cartagineze și au trecut de partea rebelilor în 239 î.Hr., în anul care a urmat, Mathos și armata sa au părăsit zona din jurul Cartaginei și au mărșăluit 160 km (100 mile) spre sud până au ajuns la bogatul oraș portuar Leptis Parva (chiar la sud de orașul modern Monastir, Tunisia). Aceasta a fost capitala prosperei regiuni numite Bizanț și se ridicaseră împotriva Cartaginei mai devreme în acest război. Istoricul Dexter Hoyos speculează că rebelii ar fi putut spera să părăsească zona pe mare.

Luptă alt=A small, white statuette of an elephant with a mahout|miniatura| Senatul cartaginez a încurajat reconcilierea dintre Hanno și Hamilcar, iar aceștia au fost de acord să slujească împreună. Cei doi au mărșăluit în urma rebelilor cu o armată totală de aproximativ 25.000 inclusiv fiecare cetățean cartaginez de vârstă militară. Cu această ocazie, Hanno și Hamilcar au cooperat bine și i-au hărțuit pe rebeli în marșul lor. Rebelii au fost forțați să intre într-o serie de ciocniri nereușite în Bizanț, în timp ce cartaginezii încercau să-i epuizeze. Mathos, în loc să aștepte să fie asediat, a decis să-i înfrunte pe cartaginezi în luptă deschisă la mijlocul sau sfârșitul anului 238 î.Hr. Întrucât rebelii erau deja în situații extreme, Mathos a chemat toți oamenii disponibili, deposedând toate orașele controlate de rebeli de garnizoane. Pe măsură ce situația rebelilor se înrăutățea, aceștia suferiseră din ce în ce mai mult din cauza dezertărilor. Puțini dintre răzvrătiții inițiali au mai rămas, după cei trei ani anteriori de campanii aprige, pentru a participa la această bătălie; cea mai mare parte a armatei rebele era formată din nord-africani indigeni. Pe de altă parte, armata cartagineză a fost întărită constant și a ajuns la peste 30.000 de oameni și un număr mare de elefanți de război.

Bătălia s-a dat de la opt până la zece săptămâni după ce cele două armate au sosit în Bizanț, deși locația nu este cunoscută. Puține detalii despre bătălie au supraviețuit. A fost o bătălie pe etape, fără subtilități de manevră. Mathos nu era un general priceput, iar cartaginezii erau atât de superiori încât nu simțeau nevoia de stratageme. Hamilcar era comandantul cartaginez superior și el s-a asigurat că rebelii au fost zdrobiți, cu puține pierderi pentru cartaginezi. Într-o schimbare de politică, au fost luați prizonieri, ceea ce probabil a contribuit la asigurarea că nu a existat o ultimă rezistență disperată. Captivii au fost vânduți ca sclavi . Și Mathos a fost capturat și târât pe străzile Cartaginei și torturat până la moarte de către locuitorii acesteia.

Urmări Majoritatea orășelelor și orașelor care nu se înțeleseseră deja cu Cartagina au făcut-o, cu excepția Uticei și Hipponei, ai căror locuitori se temeau de răzbunare pentru masacrul cartaginezilor. Aceștia au încercat să reziste, dar Polibiu spune că și ei s-au predat prea „rapid”, probabil la sfârșitul anului 238 sau la începutul anului 237 î.Hr. Orășelele și orașele care s-au predat au fost tratate cu indulgență, deși li s-au impus guvernatori cartaginezi. Imediat după război, Hamilcar și-a condus mulți dintre veteranii într-o expediție pentru a extinde stăpânirile cartagineze în sudul Iberiei; aceasta avea să devină un fief barcid semi-autonom. În 218 î.Hr., o armată cartagineză sub conducerea lui Hannibal a asediat orașul Saguntum, protejat de romani, din estul Iberiei, aducând scânteia care a declanșat Al Doilea Război Punic.

Note, citări și surse

Note

Categorie:238 î.Hr. Categorie:Conflicte din secolul al III-lea î.Hr. Categorie:Bătăliile Cartaginei Categorie:Bătăliile Războiului Mercenar