Tratatul de la București semnat pe 10 august 1913 a fost un tratat de pace între Regatul Bulgariei și Regatul României, Regatul Serbiei, Regatul Muntenegrului și Regatul Greciei, la încheierea celui de-Al Doilea Război Balcanic. A fost primul tratat de pace din istoria moderna unde Marile Puteri europene nu au avut nici un cuvânt, dar înscrisurile păcii au devenit realitate. Context istoric În anii 1912–1913 au avut loc două războaie balcanice care au modificat semnificativ frontierele statelor din Peninsula Balcanică și au redus teritoriile europene ale Imperiului Otoman. În Primul Război Balcanic, alianța formată din Bulgaria, Serbia, Grecia și Muntenegru, numită Liga Balcanică, a învins armatele otomane și a ocupat cea mai mare parte a posesiunilor otomane din Balcani. În cursul conflictului, trupele bulgare au înaintat până în apropierea capitalei imperiului, Constantinopol. Negocierile de pace s-au desfășurat la Londra, în cadrul unei conferințe la care au participat și reprezentanții Marilor Puteri europene, având ca rezultat semnarea Tratatului de la Londra pe 30 mai 1913.

Nemulțumită de modul de împărțire a teritoriilor cucerite în urma primului conflict, Bulgaria a intrat în dispută cu foștii săi aliați, ceea ce a dus la declanșarea celui de-Al Doilea Război Balcanic. În cursul acestuia, Bulgaria s-a confruntat simultan cu Serbia, Grecia, Muntenegru, România și Imperiul Otoman. După înfrângerea sa militară, a fost convocată o conferință de pace la București pentru reglementarea diferendelor teritoriale și încheierea conflictului.

România, care nu participase la Primul Război Balcanic, a intervenit militar în cel de-al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei. Conferința de pace de la București a fost prezidată de prim-ministrul României, Titu Maiorescu, iar lucrările sale au condus la semnarea Tratatului de la București la 10 august 1913, care a consfințit noile frontiere din regiune.

În contextul situației militare nefavorabile, Bulgaria a acceptat condițiile stabilite în cadrul negocierilor de pace. Aspectele referitoare la delimitarea frontierelor și la reglementarea disputelor teritoriale au fost discutate în comitete de specialitate și consemnate în protocoale separate, care au fost ulterior aprobate și ratificate de delegațiile participante la conferință.

Prevederile tratatului România

Potrivit prevederilor Tratatului de la București din 1913, Bulgaria a cedat Regatului României teritoriul cunoscut sub denumirea de Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). Frontiera dintre cele două state a fost stabilită pe o linie care se întindea de la vest de Tutrakan (Turtucaia), pe Dunăre, până la litoralul Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene). Teritoriul transferat avea o suprafață de aproximativ 6.960 km² și o populație estimată la circa 286.000 de locuitori. Acesta cuprindea fortăreața Silistra, precum și orașele Turtucaia, situat pe malul Dunării, și Balcic, important port la Marea Neagră.

Serbia

În conformitate cu prevederile tratatului, frontiera estică a Regatului Serbiei urma să fie delimitată de la vârful Patarika, situat pe vechea linie de graniță, continuând de-a lungul bazinelor hidrografice ale râurilor Vardar și Struma până la frontiera dintre Bulgaria și Grecia. O excepție o constituia cursul superior al râului Strumica, care rămânea sub suveranitate bulgară.

Teritoriile atribuite Serbiei includeau cea mai mare parte a Macedoniei centrale, cu centre urbane precum Ohrid, Bitola, Štip și Kočani, precum și Kosovo și partea estică a Sangeacului Novi Pazar. În urma acestor modificări teritoriale, Serbia a dobândit aproximativ 39.470 km² și o populație estimată la circa 1,5 milioane de locuitori.

Grecia Potrivit prevederilor tratatului, frontiera dintre Grecia și Bulgaria a fost stabilită de la vârful Belasița până la vărsarea râului Mesta (Nestos) în Marea Egee. Delimitarea teritorială adoptată în cadrul negocierilor a corespuns orientărilor susținute de Imperiul Rus și Austro-Ungaria, în pofida obiecțiilor formulate de delegația bulgară.

În urma acestor modificări teritoriale, Grecia și-a extins suprafața cu aproximativ 43.950 km². Teritoriile atribuite statului elen includeau Epirul, Macedonia de Sud, orașele Salonic și Kavala, precum și litoralul Mării Egee până la vărsarea râului Mesta. Ca urmare a noii delimitări, Bulgaria a păstrat un sector de coastă la Marea Egee cu o lungime de aproximativ 113 km, cuprins între vărsările râurilor Mesta și Marița, precum și accesul la portul Alexandroupolis (Dedeagaci).

Totodată, Grecia și-a extins frontiera nordică prin includerea fortăreței Ianina. În același context, insula Creta a fost recunoscută definitiv ca parte a statului grec și a intrat oficial sub administrația acestuia la 14 decembrie 1913.

Bulgaria

În urma Tratatului de la București din 1913, Bulgaria a păstrat o parte a Macedoniei, inclusiv orașul Strumița, precum și Tracia de Vest și un sector al litoralului Mării Egee cu o lungime de aproximativ 113 km. Teritoriile aflate sub suveranitate bulgară însumau aproximativ 25.027 km² și aveau o populație estimată la circa 129.490 de locuitori.

Aprecierea tratatului

Prevederile Tratatului de la București au limitat semnificativ realizarea obiectivelor teritoriale ale Regatului Bulgariei la începutul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Principalul obiectiv al guvernului de la Sofia, respectiv controlul asupra Macedoniei, inclusiv asupra orașelor Ohrid și Bitola, nu a fost atins. În urma tratatului, Bulgaria a rămas cu un teritoriu total de aproximativ 25.027 km² și o populație de circa 129.490 de locuitori, incluzând o parte a Macedoniei, orașul Strumița, Tracia de Vest și un sector de litoral la Marea Egee cu o lungime de aproximativ 113 km, precum și accesul la portul Alexandroupolis (Dedeagaci). Aceste modificări au restrâns considerabil perspectivele Bulgariei de extindere și influență în regiune.

Deși a făcut parte din statele învingătoare și a obținut controlul asupra orașului Salonic, Grecia a exprimat rezerve față de rezultatele teritoriale ale războiului. În urma tratatului, Grecia a obținut, între altele, orașul Kavala și teritoriile adiacente acestuia, ca urmare a pozițiilor susținute de regele Constantin I și de conducerea armatei elene, în pofida recomandărilor prim-ministrului Eleftherios Venizelos. În același context, Grecia a continuat să susțină revendicări asupra sudului Albaniei (Epirul de Nord) și asupra unor insule din Marea Egee (inclusiv Dodecanezul), în condițiile opoziției diplomatice a Italiei. La finalul conflictului, populația de origine greacă din teritoriile revendicate era estimată la aproximativ 3.000.000 de persoane.

Vezi și Tratatul de la București, 1812 Tratatul de la București, 1918

Bibliografie Anderson, Frank Maloy și Amos Shartle Hershey, Handbook for the Diplomatic History of Europe, Asia, and Africa 1870-1914, Prepared for the National Board for Historical Service, Government Printing Office, Washington D.C., 1918

Legături externe Un secol de la Pacea de la București, marcat printr-o conferința internațională extraordinară, 5 noiembrie 2013, Historia Ro, Adevărul

Categorie:1913 Categorie:Evoluția teritorială a României Categorie:Istoria Greciei Categorie:Istoria Macedoniei Categorie:Istoria României Categorie:Istoria Serbiei Categorie:Tratate ale Bulgariei Categorie:Tratate ale Imperiului Otoman Categorie:Tratate ale României Categorie:Tratate internaționale Categorie:Relațiile dintre România și Serbia