Legea neobligatorie (în engleză: soft law) se referă la instrumente cvasi-juridice (cum ar fi recomandările sau liniile directoare) care nu au nicio forță obligatorie din punct de vedere juridic. Termenul „soft law” a apărut inițial în contextul dreptului internațional, deși, mai recent, a fost transferat și în alte ramuri ale dreptului intern.
Lege internațională
Definiție Definiția sau forma legislației fără caracter obligatoriu depinde de contextul juridic. În esență, o legislație fără caracter obligatoriu internă va arăta și va acționa diferit față de o legislație fără caracter obligatoriu la nivelul UE sau internațională.
În contextul dreptului internațional, termenul „lege neobligatorie” cuprinde elemente precum:
Majoritatea rezoluțiilor și declarațiilor Adunării Generale a ONU Elemente precum declarații, principii, coduri de practică etc.; se găsesc adesea ca parte a tratatelor-cadru; Planuri de acțiune (de exemplu, Agenda 21, recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională); Alte obligații neconvenționale
Firul comun al acestor diferite tipuri de instrumente legislative neobligatorii este că acestea nu au forță juridică obligatorie și sunt voluntare și, prin urmare, nu includ sancțiuni.
Uniunea Europeană și Consiliul Europei Termenul este adesea folosit și pentru a descrie diverse tipuri de instrumente politice cvasi-juridice ale Uniunii Europene : „recomandare”, „coduri de conduită”, „orientări”, „comunicații” etc. În timp ce, în UE, instrumentele juridice neobligatorii pot fi adoptate de mai multe organisme – precum Consiliul UE sau agențiile – cel mai comun actor în acest domeniu este Comisia Europeană. În domeniul dreptului Uniunii Europene, instrumentele juridice neobligatorii sunt adesea utilizate pentru a ajuta la punerea în aplicare sau interpretarea legislației UE sau pentru a indica modul în care Comisia Europeană intenționează să își utilizeze competențele și să își îndeplinească sarcinile în domeniul său de competență. Temeiul juridic pentru adoptarea instrumentelor juridice neobligatorii de către Uniunea Europeană se găsește în articolul 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care descrie diferitele acte juridice ale UE pe care Uniunea le poate adopta pentru a-și exercita competențele:„Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.”
Un regulament are aplicare generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.
O directivă este obligatorie pentru fiecare stat membru căruia îi este destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, dar lasă autorităților naționale alegerea formei și a mijloacelor.
O decizie este obligatorie în toate elementele sale. O decizie care specifică destinatarii este obligatorie numai pentru aceștia.
Recomandările și avizele nu au forță obligatorie.” Note Categorie:Filozofia dreptului Categorie:Drept internațional Categorie:Legislație europeană