Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, rata de alfabetizare din România era printre cele mai scăzute din Europa. În 1930, la momentul primului recensământ oficial, peste 38% din populația de peste șapte ani era considerată analfabetă: 50% dintre femei și peste 25% dintre bărbați din întreaga populație de aproximativ 18 milioane nu știau să citească sau să scrie. În zonele rurale, unde locuia cea mai mare parte a populației, rata analfabetismului a fost considerată și mai mare. Motivele proeminente ale lipsei de alfabetizare au fost că copiii fie nu erau înscriși la școală, fie, dacă erau, nu frecventau cursurile în mod regulat. De asemenea, a existat un procent destul de mare de copii care au părăsit școala fără a-și termina studiile sau, după ce au absolvit doar primele patru clase obligatorii, au recăzut în analfabetism la viața adultă.

Deși proporția de alfabetizare a crescut oarecum până la venirea comuniștilor la putere, aceasta era încă scăzută. Accentul acordat oportunităților educaționale extinse de către partid și guvern între 1948 și 1956 a adus o scădere semnificativă a numărului de analfabeți (vezi Campania de alfabetizare). S-au organizat cursuri în toată țara de către diferitele consilii populare și s-a întreprins o campanie hotărâtă de creștere a numărului de înscrieri. Majoritatea acestor cursuri au durat doi ani și au fost efectuate săptămânal atât de profesori obișnuiți, cât și de voluntari alfabetizați; finalizarea cu succes a fost considerată oficial echivalentă cu absolvirea unei școli primare.

Ca rezultat al acestor eforturi, recensământul din 1956 a arătat o creștere generală a ratei de alfabetizare la aproximativ 90%. Conform acestui recensământ, analfabetismul era încă concentrat în mediul rural și în rândul femeilor. Cursurile de alfabetizare au fost continuate până la sfârșitul anului 1958. În anii 1970, demografii occidentali încă considerau că, deși analfabetismul a fost redus semnificativ, probabil că încă exista în rândul segmentelor mai în vârstă ale populației, în special în zonele îndepărtate ale țării.AREA OF ROMANIA HANDBOOK (1972)

Conform recensământului din 2002, 508.994 de persoane au fost înregistrate ca analfabeți, ceea ce reprezintă 2,6% din populația României în vârstă de 10 ani sau mai mult. Majoritatea analfabeților erau femei: 357.245 femei erau analfabete (3,6% din totalul femeilor) față de 151.749 bărbați analfabeți (1,6% din toți bărbații). Giurgiu, Teleorman și Călărași au fost județele cu cea mai mare pondere de analfabeți, la 7,7%, 7,1% și, respectiv, 6%. Dintre grupurile etnice, romii și turcii au avut cele mai scăzute niveluri de alfabetizare, analfabeții formând 25,6%, respectiv 23,7% din populația totală în 2002, în timp ce evreii aveau cea mai mare rată de alfabetizare, de 99,86%. Etnicii români aveau o rată de alfabetizare de 97,9%, în timp ce 98,6% dintre maghiarii din România erau alfabetizați. +Rata de alfabetizare în RomâniaAnPopulația totală (cu vârsta peste 10 ani)Total analfabeți% analfabețiBărbați analfabeți %Femei analfabete %200219.434.788508.9942,62151.7491,61357.2453,57201118.022.221245.3871.3683.4560,96161.9311,742021 Populația rezidentă de 14 ani și peste analfabetă după etnie (Etnii, Sexe, Județe) – Tabel 2.1416.197.679134.8730,8375.1100,9759.7630,71 Conform recensământului din 2021, numărul analfabeților a scăzut la 135.000 de persoane, bărbații formând majoritatea analfabeților pentru prima dată în istoria României. Analfabetismul a fost cel mai mare în rândul romilor și turcilor, cu 3,73% și, respectiv, 3,13%.

Note

Categorie:Educația în România România