miniatura|Arii de răspândire aproximative ale merișoarelor din sungenul Oxycoccus. Roșu: merișor comun sau răchițele (Vaccinium oxycoccos); Portocaliu: merișor mic (Vaccinium microcarpum); Verde: merișor mare sau american (Vaccinium macrocarpon
Merișoarele sunt fructele unui grup de plante mici, perene din subgenul Oxycoccus din genul Vaccinium. Plantele se prezintă fie ca arbuști, fie ca liene joase, târâtoare, de până la 2 m lungime și 5 - 20 cm înălțime; au tulpini subțiri, nu foarte lemnoase și frunze mici, veșnic verzi. Florile sunt roz închis. Fructul este o bacă mai mare decât frunzele plantei; inițial este verde deschis, devenind roșie la coacere. Este comestibilă, dar are un gust acru și acidulat.
În Marea Britanie, merișorul se poate referi la specia nativă Vaccinium oxycoccos (Răchițele) , în timp ce în America de Nord, merișorul se poate referi la Vaccinium macrocarpon. V. oxycoccos este cultivat în Europa Centrală și de Nord, în timp ce V. macrocarpon este cultivat în nordul Statelor Unite, Canada și Chile. În unele metode de clasificare, Oxycoccus este considerat un gen de sine stătător. Merișoarele pot fi găsite în mlaștinile acide din regiunile mai reci ale emisferei nordice.
În 2020, SUA, Canada și Chile au reprezentat 97% din producția mondială de merișoare. Majoritatea merișoarelor sunt procesate în produse precum suc, sos, gem și merișoare uscate îndulcite, restul fiind vândute în stare proaspătă consumatorilor. Sosul de merișoare este o garnitură tradițională pentru curcan la cinele de Crăciun și de Ziua Recunoștinței în SUA și Canada, precum și la cina de Crăciun în Regatul Unit.
Istorie În America de Nord, poporul Narragansett din națiunea Algonquiană din regiunile Noii Anglii pare să folosească merișoare în pemicanul tradițional pentru hrană și pentru culoare. Numite „sasemineash”, poporul Narragansett ar fi putut introduce merișoarele coloniștilor din Massachusetts. În 1550, exploratorul James White Norwood a făcut referire pentru prima oară la utilizarea merișoarelor de către nativii americani. În cartea lui James Rosier, „The Land of Virginia”, există o relatare despre europeni care au debarcat și au fost întâmpinați de nativi americani care aduceau cupe din scoarță de copac pline cu merișoare. În Plymouth, Massachusetts, există o relatare din 1633 despre soțul lui Mary Ring care a vândut la licitație juponul ei vopsit cu merișoare pentru 16 șilingi. În 1643, cartea lui Roger Williams, „A Key into the Language of America”, numea merișoarele „bearberries” („fructele ursului”), deoarece urșii le mâncau. În 1648, predicatorul John Elliott a fost citat în cartea lui Thomas Shepard, „Clear Sunshine of the Gospel”, cu o relatare a dificultăților pe care le întâmpinau pelerinii în a-i folosi pe Indienii Americani pentru recoltarea de merișoare, deoarece aceștia preferau să vâneze și să pescuiască. În 1663 apare cartea de bucate „Pilgrim” cu o rețetă de sos de merișoare. În 1667, locuitorii din New England i-au trimis regelui Carol zece butoaie de merișoare, trei butoaie de cod și niște porumb indian ca mijloc de potolire a furiei sale față de baterea locală a șilingului de pin, bătut de John Hull. În 1669, căpitanul Richard Cobb a organizat un banchet, servind curcan sălbatic cu sos făcut din merișoare sălbatice. În cartea din 1672, „New England Rarities Discovered”, autorul John Josselyn a descris merișoarele, scriind: Sosul pentru pelerini este făcut cu merișor sau fructul ursului, care este o viță mică ce crește în mlaștini sărate acoperite de mușchi. Boabele sunt de o culoare galben pal, apoi roșii, mari cât o cireașă, unele perfect rotunde, altele ovale, toate goale pe dinăuntru și cu gust acru, astringent; se coc în august și septembrie. Sunt excelente împotriva scorbutului. De asemenea, sunt bune pentru a calma febra bolilor copitelor. Indienii și englezii le folosesc ca piure, le fierb cu zahăr pentru sosul servit cu carne; și este un sos delicat, mai ales cu carne de oaie friptă. Unii fac tarte cu ele, ca și cu agrișele.„Ghidul complet al bucătarului”, publicat în 1683, făcea referire la sucul de merișoare. În 1703, merișoarele erau servite la cina de absolvire a Universității Harvard. În 1787, James Madison i-a scris lui Thomas Jefferson în Franța cerându-i informații generale despre guvernarea constituțională, pentru a le folosi la Convenția Constituțională. Jefferson i-a trimis înapoi o serie de cărți pe acest subiect și, în schimb, i-a cerut mere, nuci pecan și merișoare.
Nu se știe când au ajuns merișoarele în Europa, dar e probabil să fie mai devreme de prima lor menționare în sec. al XVIII-lea. William Aiton, un botanist scoțian, a inclus o intrare despre merișoare în volumul II al lucrării sale din 1789 , „Hortus Kewensis”. El notează că Vaccinium macrocarpon (merișorul american) a fost cultivat de James Gordon în 1760. În 1796, merișoarele au fost servite la prima sărbătoare a debarcării pelerinilor, iar Amelia Simmons (o orfană americană) a scris o carte intitulată „American Cookery” care conține o rețetă de tarte cu merișoare.
Descriere și specii
Plantele ce produc merișoare sunt fie arbuști, fie liene joase, târâtoare, de până la 2 m lungime și 5 - 20 cm înălțime ; au tulpini subțiri și sârmoase, care nu sunt foarte lemnoase și frunze mici, veșnic verzi. Florile sunt roz închis, cu petale foarte distincte, lăsând stilul și staminele complet expuse și îndreptate înainte. Sunt polenizate de albine. Fructul este o bacă mai mare decât frunzele plantei; este inițial verde deschis, devenind roșie la coacere. Deși comestibil, are un gust foarte acru și acidulat.
Există 4–5 specii de merișor, clasificate pe subgenuri: <ref name=":1"></cite></ref>
Subgenul Oxycoccus Imagine Nume Descriere Distribuție120x120px Vaccinium oxycoccos sau Oxycoccus palustris (Răchițele, merișor comun, merișor nordic sau merișor) Are frunze de dimensiuni mici (5-10 cm), cu marginii uțor îndoite. Tulpinile sunt subțiri și păroase. Florile apar direct pe tulpini și sunt roz închis, cu un spic central de culoare violet. Fructul este o bacă mică, de culoare roz pal până la roșu închis, cu o aromă foarte acidulată, răcoritoare. Răspândit pe scară largă în întreaga emisferă nordică temperată rece, inclusiv nordul Europei, nordul Asiei și nordul Americii de Nord.120x120px Vaccinium microcarpum sau Oxycoccus microcarpus (merișor mic sau răchițele mărunte) Este foarte asemănător cu V. oxycoccos, diferențiindu-se prin faptul că frunzele sunt mai triunghiulare și tulpinile florale nu sunt păroase; în plus, tulpinile sunt mai mici și pot produce un număr mai mic de flori decât V. ocycoccos. De asemenea, și frunzele pot fi mai mici. Unii botanisti o includ în cadrul V. oxicoc . Se găsește în nordul Americii de Nord, nordul Europei și nordul Asiei.120x120px Vaccinium macrocarpon sau Oxycoccus macrocarpus (merișor mare, merișor american, struguriță) Se deosebește de V. oxycoccos prin frunzele sale mai mari (1-2cm), lungi și aplatizate și prin gustul ușor asemănător cu cel al merelor de pădure. Originar din nordul Americii de Nord, în Canada și estul Statelor Unite, spre sud până în Carolina de Nord la altitudini mari.
Subgenul Oxycoccus, sect. Oxycoccoides Imagine Nume Descriere Distribuțiefaracadru Vaccinium erythrocarpum sau Oxycarpus erythrocarpus (strugurele ursului) Această specie diferă semnificativ de merițoarele din secția *Oxycoccus*, în special prin obiceiul de creștere. Este un arbust deciduu, cu frunze care cad toamna. Florile sale apar în iunie, având o formă tubulară cu petale unșor îndoite, la fel ca restul subgenurilor. Produc fructe de pădure comestibile de culoare stacojie, descrise ca fiind aproape translucide. Originar din sud-estul Statelor Unite, la altitudini mari în sudul Munților ApalașifaracadruVaccinium japonicum Se găsește de obicei în păduri și tufișuri din zonele alpine între 1000 - 2600 m. Originar din sudul Chinei, Taiwan, arhipelagul japonez și Peninsula Coreeană
Specii similare Merișoarele sunt înrudite cu alte fructe din subgenul Vaccinium cum ar fi: merișoarele de munte (Vaccinium vitis-idaea) afinele europene (Vaccinium myrtillus) afinele vinete sau de mlaștină (Vaccinium uliginosum) afinele americane (Vaccinium sect. Cyanococcus care conține câteva de specii, cele mai comune fiind afinul pitic Vaccinium angustifolium, afinul înalt Vaccinium corymbosum și afinul canadian Vaccinium myrtilloides) afinele americane sălbatice (Vaccinium myrsinites, Vaccinium pallidum, Vaccinium tenellum etc.) alte fructe sălbatice (Vaccinium parvifolium etc.)
Cultivare
Între 2020 - 2025, producția totală de merișoare recoltate în Statele Unite a fost în medie de 360.000 t pe an, statul Wisconsin fiind cel mai mare producător(aproximativ 60% din total), urmat de Massachusetts, Oregon și New Jersey.PDF
Sunt trei evenimente majore în cultivarea merișoarelor de consum. Primul a avut loc în anii 1920, când scopul pricipal al cultivatorilor a fost de a crea un cultivar mai rezistent la insecte, în special la cicadelele cu nasul turtit (Limotettix vaccini), vectorul unei boli de merișor. Ca atare, soiuri mai vechi precum „Howes” tind să fie mai susceptibile la insecte decât soiurile mai noi cum ar fi „Stevens” și „Franklin”. Însă odată cu introducerea multor pesticide cu spectru larg în anii 1940 și 1950, cultivatorii au încetat să mai producă soiuri rezistente la rezistența la dăunători, ci s-au focalizat pe producerea de soiuri cu randament mare. Așadar, începând cu anii 1980, au apărut soiuri de merișoare precum „Crimson Queen” și „Mullica Queen”, al doilea eveniment important in cultivarea merișoarelor. Multe dintre aceste soiuri au fost inițiate și create de Dr. Nicholi Vorsa de la Universitatea Rutgers. Al treilea eveniment a avut loc în ultimii ani, când, datorită restricțiilor mai severe privind pesticidele din cauza preocupărilor legate de contaminarea mediului și de sănătate, cultivatorii și cercetătorii încearcă să producă soiuri de merișoare care au și randament ridicat, și rezistență la dăunători ridicată.
Metoda inundării dreapta|miniatura|Recoltă de merișoare În trecut, staturile de merișoare erau construite în zone umede. Astăzi sunt construite în zone înalte, cu pânză freatică puțin adâncă. Pământul este săpat pentru a forma diguri în jurul perimetrului stratului. Se aduce nisipul curat care este apoi împrăștiat până la o grosime de 10-20 cm. Suprafața este apoi nivelată cu laser pentru a asigura un drenaj uniform. Adesea se pun dale pe lângă șanțul perimetral ca să promoveze drenarea staturilor. Pe lângă faptul că permit reținerea apei, digurile permit echipamentului agricol să deservească straturile fără a afecta plantele. În strat sunt instalate echipamente de irigații pentru a asigura irigarea creșterii plantelor și pentru protecția împotriva înghețului primăvara și toamna.
O concepție greșită des întâlnită despre producția de merișoare este că straturile de merișoare rămân inundate pe tot parcursul anului. În timpul sezonului de creștere, straturile de merișoare nu sunt inundate, ci sunt irigate regulat pentru a menține umiditatea solului. Straturile sunt inundate toamna pentru a facilita recoltarea și din nou în timpul iernii pentru a proteja împotriva temperaturilor scăzute. În climatele reci precum Wisconsin, New England și estul Canadei, inundația de iarnă de obicei îngheață, în timp ce în climatele mai calde apa rămâne lichidă. Când se formează gheață pe straturi, se poate întinde un strat subțire de nisip cu ajutorul unor camioane speciale pentru a previne bolile și a învigora plantele. Înnisiparea se face la fiecare trei până la cinci ani.
Propagare