Won Kenn, menționat uneori Wu Kenn, (n. 1897 sau 1900, Guangzhou) a fost un doctor în și profesor universitar chinez, care a îndeplinit un rol semnificativ în dezvoltarea mișcării esperantiste din China.

Biografie S-a născut în orașul Canton (azi Guangzhou) din într-o familie din înalta societate chineză. A studiat mai întâi la Canton și a obținut titlul de doctor în litere. După absolvirea studiilor, a predat la Școala Provincială Superioară de Drept din Canton și la Facultatea de Drept a Universității Peking. Scria versuri și a câștigat astfel favorurile liderilor politici ai vremii sale, devenind prieten cu ministrul educației din China. A avut adesea ocazia să se îmbogățească, dar a refuzat funcțiile publice care i s-au oferit, deoarece a preferat să călătorească prin întreaga lume, mărturisind că îi place să trăiască „ca o rândunică primăvara”. Kenn și-a întrerupt pentru un timp activitatea didactică pentru a urma în anul 1921 studii la Universitatea din Lyon (Franța) și a efectua diverse misiuni diplomatice. Cu toate acestea, cariera sa principală a fost cea de jurnalist, iar Kenn a călătorit prin Peninsula Malacca, Birmania, Indochina, Japonia și ceea ce se numea atunci Formosa, în calitate de corespondent al unor importante ziare chineze. Articolele sale au apărut în diverse publicații autohtone și străine. În afara limbii sale materne, el mai vorbea engleză și esperanto.

înainte de Primul Război Mondial. În calitate de reprezentant al mișcărilor esperantiste din China și Siam, Kenn a fost delegat în 1922 la Conferința Internațională de Educație de la Geneva, în 1923 la Conferința Internațională de Comerț de la Veneția și în 1925 la Conferința Internațională de Radiodifuziune de la Paris. A participat la Congresele Universale de Esperanto de la (1924) și (1925) și a asistat la cinci congrese naționale de esperanto în Europa. A călătorit, de asemenea, în unele țări din Europa (precum Spania și România) pentru a studia cultura locală. În iulie 1924, aflat pe drum pentru a participa la lucrările congresului mondial esperantist de la Viena (6–13 august), Won Kenn a trecut prin România, sosind la București la 23 iulie și participând apoi ca invitat la congresul românesc de esperanto din Arad. A rămas câteva zile în România, timp în care, condus de bibliofilul și iubitorul de artă (președintele , cu care se împrietenise anterior, a vizitat redacțiile principalelor ziare naționale și a frecventat grădinile de vară bucureștene, unde a consumat doar mâncăruri românești (mititei, fleici, cârnați patricieni, cantalup și vinuri autohtone), pentru a cunoaște mai bine firea poporului român. Aflat în vizită în 25 iulie 1924 la redacția ziarului Universul, Won Kenn a afirmat că înțelegea o mare parte din expresiile românești, ca urmare a predominanței cuvintelor de origine latină în esperanto, și s-a convins astfel de latinitatea limbii române, a susținut că nu a observat niciun semn al existenței unei crize economice, deoarece înfățișarea generală a bucureștenilor părea a fi prosperă, și a mărturisit că a fost impresionat de „vivacitatea românească și vioiciunea spiritului”. Cu același prilej, el a lăudat ușurința românilor de a învăța limbi străine și a evidențiat utilitatea limbii esperanto pentru chinezi, care învățau cu greu o limbă străină. Won Kenn a sosit din nou în România ca delegat la cel de-al VII-lea congres al esperantiștilor români, organizat în anul 1927 la Brașov, și a ținut cu acel prilej o conferință la București.

Ziaristul Mihail Negru, secretar de redacție la Universul, l-a descris pe profesorul Kenn ca un „oaspe exotic [...] foarte tânăr, — [...] doar treizeci și ceva de ani, — și de un brun caracteristic” și i-a oferit un exemplar al lucrării proprii Aspecte din civilizațiunea chineză de la origină până astăzi (1920), primind, la rândul său, promisiunea că va primi un articol despre viața din China, în timp ce criticul literar Henric Sanielevici, jurnalist la Adevěrul, care a luat masa cu el și cu Fischer-Galați la București, i-a făcut un portret preponderent antropologic: „Profesorul e în vârstă de 35 de ani: corpul lui însă, ar putea fi al unui băiat de 15 ani, dintr’o bogată familie franceză, subțirel, delicat ca o fată și crescut în puf. Pieptul și umerii, de tot însuști, talia de viespe, brațe și picioare subțiri, mâini și picioare de femee. Între acest om și natură, nu-mi pot închipui nici un raport [...]. De vreo activitate fizică, ori măcar de vreun sport, n’ar fi capabil; a dus viața aceia de castă extrem de specializată, care e tipică pentru Orient. În mersul săltăreț, un fel de legănare de fetișcană, cu totul străină de firea unui matur bărbat european. Gesturile grațioase și armonice. În îmbrăcămintea europeană, ceva care amintește vag de moda dela 1830. Fața nu are asprimi. [...] Fruntea e mare și corect boltită, ca la un adevărat intelectual. Ochii, deși oblici, au ceva din langoarea italienească, iar părul – ce surpriză !... – e negru, mătăsos și ondulat, cum îl găsim adesea la artiștii europeni. [...] Glasul are un timbru cald, de meridional elocvent. [...] În total, măcar că ochii îi sunt oblici și-i puțin cârn și buzat, Wan Kenn are fata expresivă, simpatică: e un om plăcut, chiar seducător.”. Potrivit celor afirmate de Sanielevici, Kenn a vorbit despre viața sa și despre cultura chineză, a recitat și explicat versuri timp de două ore, dovedindu-se a fi un romantic și părând „că a intrat în lumea emoțiunilor și a visurilor, atât de intense în Orientul trândav”, și a lăsat „impresia unui om charmant, cu instrucție europeană, cu cultură sufletească, cu o fină sensibilitate, – un causeur plăcut, care mă atrăgea și cu care m’ași putea împrieteni, dacă în preocupările noastre am avea puncte de contact”.

În plus, Won Kenn a fost membru și consultant al , membru al și lector la din Geneva. Începând din 1926 a fost director al Institutului de Esperanto din Canton. Împreună cu oameni cu aceleași idei precum , , și alții, a condus mișcarea esperantistă din Canton. În plus, a fost un colaborator principal al (), care a fost publicată în 1934.

Activitatea literară În afara activității de jurnalist și de propagator al limbii esperanto, profesorul Kenn s-a făcut remarcat și ca un prolific traducător. Conform ziarului The Peking Times, el a tradus în limba chineză mai multe romane celebre precum Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas, Principesa Beatris de Gabriele d’Annunzio, de Eugène Sue, Regele bandiților de Honoré de Balzac și Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz.

Profesorul Won Kenn a fost, de asemenea, unul din primii traducători de literatură română în limba chineză și a tradus, după o versiune în esperanto, segmentul „Nenorocirea unei regine” din povestirea memorialistică „Din carnetul unui vechi sufleur” de Caragiale, care a fost publicată în versiune chineză în septembrie 1924 în revista Revus din Beijing. Potrivit lui Heinrich Fischer-Galați, profesorul chinez nu cunoștea atunci literatura română și a luat contact cu ea, prin intermediul traducerilor mai vechi în limba esperanto, abia atunci când a trecut prin România în vara anului 1924. Presa românească a anunțat în anul 1924 că Won Kenn urma să traducă, de asemenea, alte opere literare românești, făcând cunoscută astfel publicului chinez literatura română. Kenn a tradus ulterior, din esperanto, mai multe schițe și nuvele ale lui Caragiale (printre care nuvela „O făclie de Paște”), a călătorit de mai multe ori în România și, cu prilejul unei excursii a mai multor delegați străini la Congresul esperantiștilor români de la Brașov din 1927, a povestit subiectul schiței „Pastramă trufanda”, provocând ascultătorilor un râs „sănătos” și „frumoase aprecieri” la adresa lui Caragiale și a României.

Opiniile sale cu privire la schimbările literare petrecute în China după Revoluția Chineză din 1911 au fost sintetizate în articolul „O revoluție literară în China isbucnită la 1918”, scris în esperanto și apărut în traducere în anul 1924 în ziarul românesc Adevěrul. În acel articol, profesorul Kenn evidențiază că Revoluția politică din 1911 a provocat o mișcare literară inițiată de și de la revista („Tineretul nou”) și cunoscută ca „”, ce urmărea să reformeze literatura aristocratică decadentă din epoca dinastiei manciuriene și să creeze o literatură populară modernă, adaptată noii epoci istorice, bazată pe limba vorbită de popor și influențată într-o anumită măsură de gândirea și literatura europeană. Scopul acestei „Revoluții literare” era „de a scoate literatura chineză din senilitate și putreziciune, de a da o strălucire nouă bogățiilor ei ascunse sau pierdute și de a crea un nou spirit artistic, astfel ca literatura chineză să se poată adapta vieței moderne”.

Scrieri

Note

Categorie:Nașteri în 1900 Categorie:Anul decesului lipsă Categorie:Esperantiști chinezi Categorie:Traducători chinezi