Defense Officer Personnel Management Act

Defense Officer Personnel Management Act (DOPMA) () este o , adoptată în 1980, care a standardizat pentru prima dată gestionarea personalului ofițerilor în cadrul Forțelor Armate ale SUA. Aceasta a stabilit plafoane pentru numărul de autorizați pentru fiecare serviciu, a creat reglementări uniforme care guvernează promovările și a codificat reguli privind eliberarea din funcție și pensionarea ofițerilor.

DOPMA a creat cariere stabile și previzibile, a instituționalizat cariere relativ scurte în comparație cu industria privată și a impus armatei să adopte o strategie de gestionare a personalului de tip „” (cerând ofițerilor care nu au trecut selecția pentru promovare să fie înlăturați din serviciu). Deși a îndeplinit multe dintre obiectivele propuse, multe prevederi și consecințe ale legislației rămân controversate.

Istorie

Perioada interbelică și cel de-Al Doilea Război Mondial Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Armata și Marina aveau filozofii diferite privind promovarea și menținerea ofițerilor. Armata a menținut un sistem de vechime bazat pe post; promovările aveau loc numai dacă existau posturi vacante la gradul următor superior. Limitele impuse de Congres privind dimensiunea corpului de ofițeri al armatei, o fluctuație extrem de scăzută a personalului (demisii, pensionări și concedieri) și o „cocoașă” de ofițeri supraviețuitori în gradele medii, cauzată de prevederi anulate din , au cauzat un blocaj semnificativ pentru promovări în perioada interbelică. În iulie 1941, șeful Statului Major al Armatei, generalul George C. Marshall, a primit permisiunea Congresului de a înlătura din serviciul activ ofițerii ineficienți ai Armatei Regulate și a folosit reglementări mai stricte pentru a elimina rândurile ofițerilor supraviețuitori, inapți din punct de vedere medical sau profesional, și de a crea mai multe posturi vacante pentru ofițerii juniori.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, promovările în armată până la gradul de locotenent-colonel au fost descentralizate și delegate comandanților de pe teren. Acest lucru era în contrast cu Marina, care a introdus pentru prima dată un sistem de tip „up or out” în 1916. Marina a instituit, de asemenea, un sistem centralizat de selecție, pe care l-a menținut chiar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

OPA și OGLA În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, Congresul a elaborat o legislație care încerca să abordeze trei obiective (uneori concurente): crearea unor reguli „uniforme” pentru gestionarea ofițerilor între Armată și Marină (și mai târziu Forțele Aeriene), promovarea unui corp de ofițeri „tânăr și viguros” și menținerea capacității de remobilizare rapidă, dacă este necesar. În 1947, Congresul a consolidat legislația privind gestionarea ofițerilor din Armată și Marină în Legea privind personalul ofițerilor (OPA).

Cu încurajarea Armatei (în special a generalului Dwight Eisenhower), OPA a extins sistemul „up or out” în întreaga armată și a impus ofițerilor să se prezinte în fața comisiilor de promovare la ore fixe, bazate pe cohorte, de obicei în funcție de anul de la învestire în funcție. OPA a pus capăt, de asemenea, practicii de numire a ofițerilor din Armată în anumite „”, oferind Armatei o autoritate mai mare de a muta personalul în funcții diferite și de a schimba structurile organizaționale. OPA a autorizat, de asemenea, serviciile să acorde pensionarea voluntară la 20 de ani de serviciu militar.

Accentul pus de OPA pe capacitatea de remobilizare a modificat drastic componența forțelor armate. În 1945, exista aproximativ un ofițer de teren pentru fiecare 208 militari; până în 1950, exista aproximativ un ofițer de teren pentru fiecare 78 militari.

Ca răspuns la această creștere, Congresul a adoptat Legea privind limitarea gradului de ofițeri (OGLA) în 1954, care a stabilit tabele de grad pentru Armată, Corpul Pușcașilor Marini, Marină și Forțele Aeriene, limitând procentul de ofițeri care puteau servi în gradul de maior (și echivalentul naval) și superior. OGLA a limitat, de asemenea, numărul de pensionări voluntare ale ofițerilor superiori la 20 de ani, din îngrijorarea că ar exista un exod de ofițeri odată ce aceștia îndeplineau criteriile minime de eligibilitate pentru pensionare. Limitările de pensionare au fost ulterior abrogate din cauza asigurării date de armată Congresului că majoritatea ofițerilor de carieră vor alege să servească până la împlinirea termenului de 30 de ani.

Consolidare în DOPMA Până în anii 1970, Congresul a dorit să consolideze OPA și OGLA, precum și să clarifice alte legislații care guvernează gestionarea ofițerilor. DOPMA, introdusă de senatorul , a combinat multe dintre prevederile atât ale OPA, cât și ale OGLA. DOPMA a stabilit un tabel de grade „variabil”, care autoriza un număr relativ mai mare de ofițeri de teren în perioadele de reducere a personalului. Acest lucru a făcut ca oportunitățile de promovare să crească semnificativ în perioadele de creștere, dar să scadă mai ușor în perioadele de reducere a personalului.

Reguli care guvernează promovarea „Sistemul” DOPMA oferă, în general, două oportunități de avansare la gradul următor. Ofițerii se prezintă, de obicei, în fața comisiilor de selecție în cohorte, în funcție de anul în care au fost numiți în funcție. Majoritatea ofițerilor sunt promovați „în zonă” (sau în „zona principală”); ofițerii neselectați se prezintă în fața următoarei comisii, care se desfășoară de obicei un an mai târziu; ofițerii selectați pentru promovare la această a doua comisie sunt considerați a fi promovați „deasupra zonei”.

Ofițerii care nu sunt selectați pentru promovare „deasupra zonei” (adică, cărora li se refuză promovarea de către două comisii consecutive) sunt să se retragă din serviciu; să se retragă dacă sunt eligibili; sau, prin excepție, să continue să servească până la pensionare în gradul lor actual, dar să nu mai fie luați în considerare pentru promovare. La discreția serviciilor, un număr mic de promovări pot fi acordate ofițerilor excepționali („sub zonă”) care sunt promovați cu unul sau doi ani înaintea cohortei lor.

Congresul a dorit ca ofițerii „în mod corespunzător” (cei selectați în zona principală) să fie promovați în anumite intervale de timp, în funcție de timpul servit în gradul curent și de anii de serviciu cumulați. Deși nu sunt specificate în DOPMA, politica Departamentului Apărării a stabilit obiective pentru selecția în gradul următor ca procent din cohorta supraviețuitoare. Ratele de promovare dorite și cerințele de raportare a rezultatelor consiliului de serviciu sunt publicate în mod regulat de Departamentul Apărării. Orientările actuale privind promovarea sunt următoarele: Promovare la: Condiții promoționale: Timp minim în clasa anterioară: Rata de selecție țintă: Prim Locotenent / / (1LT/1stLt/1st Lt/LTJG) 1,5 până la 2 ani de serviciu 18 luni Toți calificați complet / / (CPT/Cpt/LT) 3,5 până la 4 ani de serviciu 2 ani 95% Maior / / (MAJ/Maj/LCDR) 9 până la 11 ani de serviciu 3 ani 80% / / (LTC/LtCol/LtCol/CDR) 15 până la 17 ani de serviciu 3 ani 70% / / (COL/Col/CAP) 21 până la 23 de ani de serviciu 3 ani 50% DOPMA a fost concepută pentru a se aplica ofițerilor „de linie” și a prevăzut excepții specifice pentru avocații militari, medici, asistente medicale și alți profesioniști. Acești ofițeri tind să fie gestionați în moduri semnificativ diferite, în funcție de cerințele specifice.

Consecințele adoptării legii Încercarea DOPMA de a echilibra obiectivele de personal concurente a avut ca rezultat un succes mixt. DOPMA a atins obiectivele Congresului de a crea rezultate uniforme ale promovărilor, durate standardizate ale carierei în cadrul serviciilor și a reglementat numărul de ofițeri superiori ca proporție din forță. De asemenea, a creat așteptări rezonabile și previzibile cu privire la momentul în care un ofițer ar fi eligibil pentru promovare. Cu toate acestea, a avut și efecte neintenționate. Legislația a fost criticată pentru crearea unui sistem care are ca rezultat o fluctuație ridicată a personalului, mutări frecvente și cariere relativ scurte.

Unele dintre presupunerile care stau la baza DOPMA s-au dovedit a fi false. De exemplu, predicția serviciilor conform căreia majoritatea ofițerilor de carieră ar alege o carieră cu un termen de 30 de ani a fost mai optimistă decât realitatea. Până în 1990, ofițerul mediu se pensiona după 24 de ani de serviciu, la vârsta de 46 de ani. DOPMA s-a dovedit, de asemenea, dificilă de implementat. De la înființare, serviciile au solicitat în mod repetat suspendarea unor prevederi cheie din tabelele de grad DOPMA pentru a gestiona retragerile și creșterile forțelor.

Alții considerau că schimbarea condițiilor de la adoptarea legislației necesita o reformă. Deși sistemul de promovare este previzibil, acesta oferă serviciilor militare puțină flexibilitate în a-și recompensa și gestiona cei mai buni ofițeri. Potrivit autorului și economistului , DOPMA este „rădăcina tuturor relelor din acest ecosistem” și leagă armata de un sistem care onorează vechimea în detrimentul meritului individual. Kane susține că inflexibilitatea rezultată provoacă o uzură enormă în corpul ofițerilor, deoarece ofițerii au puțin control asupra carierelor lor, dar aceasta a persistat în ciuda numeroaselor eforturi de reformă.

Poate cea mai controversată prevedere este politica „up or out”. Chiar și Nunn, susținătorul proiectului de lege, a susținut că este inutil de costisitor să forțezi ofițerii să avanseze prin grad și să-i scapi pe alții în mod inutil. Cu toate acestea, Departamentul Apărării și Camera Reprezentanților au insistat asupra includerii acestor prevederi. Alte modificări aduse asupra DOPMA care au fost recomandate Congresului includ adoptarea unei politici de personal „up or stay”, o utilizare mai mare a și reducerea numărului de competențe ale ofițerilor gestionate în categoria „linie”.

DOPMA a eliminat, de asemenea, distincția dintre tipurile de comisii regulate și cele de rezervă în serviciul activ. Ofițerii regulați nu mai aveau posturi și erau supuși viitoarelor eliberări din serviciul activ în baza Reducerii Forțelor (în , RIF). Cu toate acestea, ofițerii regulați anterior numiți în serviciu și care demisionau din comisii înainte de pensionare se confruntau în continuare cu numeroase sancțiuni pentru demisie: ineligibilitatea de a ocupa orice funcție guvernamentală timp de 180 de zile după părăsirea serviciului, obligația de a accepta o comisie de rezervă pe termen nelimitat ș.a.m.d. Ofițerii de rezervă în serviciul activ solicitau pur și simplu eliberarea din serviciul activ fără sancțiuni.

Note

Legături externe |TOM:/bss/d096query.html THOMAS (Biblioteca Congresului) Codul SUA, Titlul 10, Capitolul 36, „Promovarea, eliberarea din funcție și pensionarea involuntară a ofițerilor aflați pe lista de serviciu activ”

Categorie:Departamentul Apărării al Statelor Unite ale Americii