Revoluția din 1821 a fost o rebeliune socială și politică din Țara Românească, care pe atunci era al Imperiului Otoman. Ea a început ca mișcare împotriva administrației fanariote, cu susținere din partea boierilor mai conservatori, dar s-a transformat într-o tentativă de îndepărtare a clasei boierilor din pozițiile conducătoare. Deși nu era îndreptată deschis împotriva dominației otomane, ea a dat naștere primelor versiuni ale naționalismului românesc, și este descrisă de istorici ca primul mare eveniment al unei deșteptări naționale. Forța revoluționară se centra pe un grup de trupe neregulate, denumite panduri, al căror lider era Tudor Vladimirescu. Nucleul acestei grupări se afla în Oltenia, unde Vladimirescu și-a stabilit „Adunarea norodului” în februarie.
De la început, pandurilor li s-au alăturat grupuri de arnăuți și veterani ai Revoluției Sârbe. Deși opoziția față de fanarioți le indusese , ei au colaborat cu agenții Eteriei, care se și infiltrase acolo. Vladimirescu a cooperat și cu al lui Alexandru Ipsilanti, contribuind astfel la mai amplul Război Grec de Independență. Împreună cu trupele lui Ipsilanti care veneau din Moldova, Vladimirescu a reușit să ocupe Bucureștiul în martie. Vladimirescu a convenit să-și împartă cu Ipsilanti ariile de acțiune în Țara Românească, acord prin care el a menținut controlul asupra Olteniei, Bucureștiului, și jumătății sudice a Munteniei. Relația pandurilor cu Batalionul Sfânt s-a deteriorat rapid, după ce s-a aflat că țarul Rusiei nu validase expediția lui Ipsilanti, și din cauza încercărilor lui Vladimirescu de a limita violențele eteriștilor. Mulți dintre arnăuți îl susțineau deschis sau pe ascuns pe Ipsilanti, în vreme ce alții sprijineau un comandant independent, Sava Fochianos.
Vladimirescu a negociat în secret o înțelegere cu otomanii, care în cele din urmă au invadat Țara Românească spre sfârșitul lui aprilie. Pandurii s-au retras către Oltenia, ceea ce a dus la conflicte cu Batalionul Sfânt. Strictețea cu care Vladimirescu își impunea regulile în rândul pandurilor i-a înstrăinat și pe aceștia; această pierdere de susținere a permis revoluționarilor greci să-l aresteze pe Vladimirescu și să-l execute fără opoziție. Oltenii s-au împrăștiat, deși unii panduri au organizat mici zone locale de rezistență, în frunte cu căpitani ca Dimitrie Macedonski și Ioan Solomon. Ei au fost învinși cu ușurință de armata otomană. În iunie, forța lui Ipsilanti și restul pandurilor aliați cu el au fost înfrânți la Drăgășani. Revoluția a declanșat un ciclu de teroare represivă, care s-a încheiat abia în August, când Fochianos și arnăuții lui au fost masacrați la București.
Revoluția din 1821 este considerată o revoluție socială eșuată sau incompletă, ale cărei urmări au fost mai ample pe plan politic și cultural. Guvernul otoman a reținut mesajul ei antifanariot și, întrucât rebeliunea greacă continua cu sprijin din rândul funcționărimii fanariote, a numit din nou în fruntea țării un domnitor autohton, pe Grigore IV Ghica. Ascensiunea boierilor naționaliști a fost accelerată pe durata ocupației rusești din 1828, și cimentată printr-un nou aranjament constituțional, Regulamentul Organic. În acest interval, supraviețuitorii revoluției s-au divizat între susținătorii acestui aranjament conservator și cei care susțineau cauzele liberale. Aceștia din urmă au ajutat și la conservarea unei imagini eroice a lui Vladimirescu, care avea mai târziu să fie împrumutată de grupările politice agrariene și de stânga.
Origine Criza regimului fanariot De la începutul secolului al XVIII-lea, Țara Românească și Moldova (Principatele Dunărene) fuseseră puse de Sublima Poartă sub un regim de dominație indirectă prin intermediul fanarioților. Acest grup de familii grecești și , și diaspora grecească asociată lor, erau omniprezente la toate nivelurile guvernării. La un nivel mai generalizat, epoca fanariotă a exacerbat tensiunile între boieri (fanarioți sau nu) și clasa țăranilor. Deși eliberați din șerbie, țăranii munteni aveau încă obligații în muncă și bani față de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, economia rurală era paralizată de greve țărănești, opoziție față de plata taxelor, sabotaje, sau procese.Djuvara, pp. 261–262 Cererile otomanilor pentru plata și a altor datorii fiscale, pe care fanarioții le îndeplineau prin , adăugau presiuni suplimentare. Politicile fiscale excesive, dictate atât de cererile otomane cât și de durata scurtă a domniei fanarioților făcea ca aceștia din urmă să trateze țările române ca pe o moșie primită în arendă.Iliescu & Miron, pp. 9–10 Bugetul național pentru 1819 era de 5,9 milioane de taleri, din care cel puțin 2 milioane erau luate de Poartă, 1,3 milioane mergeau la familia domnitorului, și 2,4 finanțau birocrația.Djuvara, pp. 70–71 Deși nu mai era la apogeul puterii istorice, Imperiul Otoman punea presiune din ce în ce mai mare, în special după 1800.Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), pp. 32–37. Iași: Polirom, 2010.
Povara fiscală cădea și mai greu pe umerii contribuabililor din cauza privilegiilor și scutirilor fiscale primite de unii boieri și familiile lor. În 1819, din de familii supuse taxării, fuseseră scutite integral sau parțial.Djuvara, p. 70. Vezi și Iliescu & Miron, p. 10 Colectorii privați de taxe, în particular ispravnicii, acționau într-o manieră de prădător și, în unele cazuri, torturau țăranii ca să le plătească mai mult decât datorau.Djuvara, pp. 73–74; Iorga (1921), pp. 326–327 and (1932), pp. 5–7 În primul deceniu al secolului al XIX-lea, domnitorul reformist Constantin Ipsilanti a ținut partea țăranilor, a pedepsit abuzurile și chiar a amenințat cu pedeapsa capitală; episodul nu a tratat însă cauzele, iar abuzurile au continuat să se înregistreze și în deceniul anilor 1810.Djuvara, pp. 73–74 Sub presiune fiscală constantă, mulți țărani au recurs la a-și vinde forța de muncă boierilor sau antreprenorilor. Conform unui raport al ispravnicului județului Gorj, în 1819 argații migranți cu greu strângeau destui bani pentru a-și plăti taxele.Maciu, pp. 935–936
Sub regimul fanariot, țara își desființase —deși un schelet de trupă reapăruse pentru scurt timp sub domnia lui Nicolae Mavrogheni, care a condus o forță de țărani munteni în Războiul Austro-Turc din 1788.Anton Caragea, "Fanarioții: vieți trăite sub semnul primejdiei. 'Grozăviile nebunului Mavrogheni'", în Magazin Istoric, noiembrie 2000, p. 70 Vizibili mai ales în Oltenia, pandurii își aveau originea pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, și funcționaseră și ca miliție în perioada 1718–1739, când Oltenia, sub denumirea de „Banatul Craiovei”, a fost teritoriu habsburgic. Uneori, ei se autofinanțau prin acțiuni de haiducie.Ciobotea & Osiac, pp. 143–144 Puterea fanarioților în țară a trecut printr-o perioadă de incertitudine în timpul perioadei napoleoniene, care a avut ca rezultat o reînarmare suplimentară. În 1802, amenințarea unei posibile invazii din partea secesionistului otoman Osman Pazvantoğlu a creat panică în București. La apogeul său, mercenarul Sava Fochianos și arnăuții lui și-au denunțat contractul și au lăsat orașul fără apărare.Djuvara, pp. 281–283. Vezi și Maciu, p. 934 Această rușine l-a determinat pe Ipsilanti să formeze un mic contingent național, format din orășeni înarmați și din panduri pregătiți după standarde occidentale.Djuvara, pp. 283, 356; Vârtosu (1962), passim
Deși fusese aprobată de otomani, această nouă miliție era, în secret, parte a unui plan al lui Ipsilanti de a se elibera din suzeranitatea otomană cu ajutorul Imperiului Rus. În august 1806, alianța lui cu Rusia a fost însă expusă, și el s-a văzut obligată să fugă în exil.Djuvara, pp. 283–284, 295 Incidentul a declanșat și un Război Ruso-Turc de șase ani. În această perioadă, pandurii munteni, între care și Tudor Vladimirescu, au acționat ca unitate a Armatei Țariste.Bogdan-Duică, p. 41; Cernatoni, pp. 40–41; Ciobotea & Osiac, pp. 143–146; Dieaconu, pp. 45, 47; Djuvara, pp. 284–286, 297, 299, 356; Finlay, p. 123; Georgescu, p. 100; Iliescu & Miron, pp. 12–13; Iorga (1921), pp. XI, 3–4, 189, 232 și (1932), p. 54; Iscru, pp. 678, 680; Lăcusteanu & Crutzescu, p. 37; Maciu, pp. 936, 939; Nistor, p. 889; Rizos-Nerulos, p. 284; Vârtosu (1945), p. 345 and (1962), pp. 530, 545; Vianu & Iancovici, pp. 75–77 Sub ocupație rusească, rebelul greco-muntean Nicolae Pangal a emis mai multe manifeste care, după cum remarca istoricul Emil Vârtosu, prefigurau viitoarele chemări ale lui Vladimirescu.Vârtosu (1962), pp. 533–535, 545
Ostilitățile au fost în cele din urmă suspendate prin tratatul de la București, precipitat de nevoia Rusiei de a se apăra împotriva francezilor;Djuvara, pp. 288–289 Dominația otomană asupra Țării Românești și Moldovei a fost din nou consolidată, după ce Rusia s-a concentrat pe a câștiga războiul din Europa Centrală. Noul domnitor fanariot a fost Ioan Caragea, a cărui domnie a fost marcată de o creștere rezistenței față de colectarea taxelor și a activității bandelor de haiduci. În București, epidemia denumită Ciuma lui Caragea a fost o oportunitate pentru bandele de jefuitori, care se deghizau în ciocli.Djuvara, pp. 293–295 Activitatea rebelilor a fost cea mai intensă în Oltenia, unde haiducii erau organizați de Iancu Jianu, un fiu de boier, care a zădărnicit toate încercările lui Caragea de a restaura ordinea.Djuvara, p. 291 Pandurii erau și ei însă divizați. În 1814, unii dintre ei s-au alăturat unui raid al piraților din Ada Kaleh, care au prădat județele Mehedinți și Gorj, deși mai târziu au cerut iertarea lui Vladimirescu.Maciu, pp. 936, 940. Vezi și Iscru, pp. 679–680 Acesta rămăsese de partea regimului lui Caragea, dar a intervenit în favoarea lor.Cernatoni, p. 42; Maciu, p. 936
Pregătirile Ca urmare a răscoalelor din 1814, privilegiile fiscale ale pandurilor au fost suspendate, și ei au fost retrogradați la postul de miliție în slujba ispravnicilor.Maciu, p. 936 În 1818, Caragea a părăsit tronul și a fugit din Țara Românească, lăsându-l pe sultanul Mahmud al II-lea să numească domn pe un slujitor credincios al lui, bătrânul Alexandru Suțu. Odată cu această numire, sultanul a anunțat și că în viitor doar patru familii fanariote aveau să mai fie eligibile pentru coroanele Țării Românești și Moldovei: Callimachi, Moruzi, și două ramuri ale familiei Suțu.Djuvara, pp. 295–296 La sosirea în București, noul domn a instaurat un regim de abuz instituțional. În aprilie 1819, tentativa de a pune presiune asupra țărănimii a declanșat o răscoală la Islaz.Cernatoni, p. 42. Vezi și Popp, p. XII Într-o hotărâre deosebit de controversată emisă în 1820, Suțu a revocat ale Târgoviștei, și a proclamat terenul pe care se afla orașul moșie personală a familiei lui. Acest edict a declanșat o răscoală a orășenilor, în care oficialii hotarnici au fost atacați și goniți din Târgoviște.Djuvara, p. 191 Deși îi favoriza în continuare pe arnăuți,Nistor, p. 887 Suțu a renunțat la persecuțiile împotriva pandurilor, le-a restuarat rolul în armată și i-a pus sub comanda unui român, Ioan Solomon.Ciobotea & Osiac, p. 146 Tensiunile între acesta și arnăuți au ajuns la conflict deschis, care a ajuns la baricadarea arnăuților în mănăstirea Sinaia.Dieaconu, p. 46 Pandurul Mihai Cioranu afirma însă că Țara Românească „s'au umplut de Greci ca niciodată”, cu fiecare comisie militară adusă să slujească „Domnul din Grecii lui”.Iorga (1921), pp. 228–229