Munții Măcin sau Munții Măcinului sunt o grupă montană din Podișul Dobrogei. Cel mai înalt pisc este Vârful Țuțuiatul, având 467 m.
Așezare și geografie Acești munți reprezintă martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului cu aspect de inselberg (munte insulă). Ei ocupă colțul de nord-vest, ridicându-se deasupra Ostrovului Brăilei cu peste 300-400 m și se prelungesc sub forma unei culmi înguste deluroase (numită Pintenul Bugeacului) până în apropiere de Galați.
Spre sud-est sunt separați de Podișul Babadagului prin Pasul Iaila sau Carapelit. La vest sunt flancați de Ostrovul Brăilei, spre care cad în trepte, iar la sud-est munții depășesc valea largă a Taiței și ajung până în valea Lozovei, înglobând astfel două mici culmi: Coșlugea și Boclugea. Această delimitare morfologică corespunde și cu linia de încălecare tectonică (falia inversă) Luncavița-Consul, care-i separă de Dealurile Niculițel. Un alt punct de separație între aceste unități este Pasul Teilor, care se află între bazinele Taiței și Luncaviței.
Având în ansamblu forma unui triunghi ascuțit, Munții Măcinului au cea mai mare lățime între localitatea Turcoaia și valea Lozovei, unde ating 24 km. Ei se desfășoară pe direcția NV-SE sub forma unor culmi paralele, din ce în ce mai numeroase și mai fragmentate în parte de S-SV, având o culme principală, începând în pântenul Bugeacului și până în Dealul Carpelit. 300px|right|thumb|Munții Măcin și podișurile Babadag-Casimcea în cadrul reliefului României 300px|right|thumb|Prelucrare 3D — Vârful Țuțuiatul Acest lanț muntos principal culminează ca înălțime în vârful Țuțuiatul (467 m). În prelungirea acestuia spre nord vest se află vârful Pietrosul Mare (426 m) și culmea Pietrosu, după care înălțimile scad treptat, ajungând la 100-170 m în apropiere de localitatea Văcăreni, iar în pintenul Bugeacului, la 95 m. Spre sud-est de vârful Țuțuiatu, culmea principală a Munților Măcin se continuă printr-o serie de culmi deluroase, cum sunt Dealul Costiag (428 m), Dealul Negoiu cu vârful Piatra Mare (380 m), Dealul lui David (354 m), Dealul Crapcea (344 m), Dealul Carapcea și Dealul Carpelit (350 m).
Formațiunile, geologice predominante aici sunt granitele gnaisice, șisturile, grauwackele și conglomeratele (formatiunea de Carpelit), granitele și dioritele din partea cea mai înaltă (în care se află vârful Țuțuiatu), cuarțitele, filitele etc.
Urmează spre vest prima culme secundară numită Culmea Cheii, cu vârful Pricopan (370 m) și masivul Maegina (285 m), ce se îndreaptă convergent prin Dealul Carapacea tot spre Dealul Carpelit.
Culmea Pricopanului sau Cheii (cu numeroase vârfuri ascuțite) și masivul Megina închid depresiunea longitudinală Greci, drenată de două văi largi, - Dumbravei și Plopilor, ce se prelungește spre nord-est, cu partea superioară a depresiunii Cernei. Această culme secundară este constituită din granite gnaisice, micașisturi, cuarțite și amfibolite, intens dezagregate. Spre nord-vest, culmea Pricopanului se prelungește prin Dealul Sărărica, dar cu înălțimi mai mici.
Tot spre vest, urmează a doua culme secundară, paralelă cu cele precedente, formată din mai multe masive mamelonare, cu caracter insular, înecate în loess și așezate în culise, în care se deosebesc dealurile Orliga (117 m), Carcaliu (95 m), Piatra Rîioasă (112 m), Priopcea (409 m) și Mircea Vodă (206 m). Acestea sunt constituite din cuarțite, care predomină în masivul Priopcea, din micașisturi, filite, etc. și dezvoltate în plină zonă stepică, joasă.
Ultimele înălțimi, care se prezintă sub formă de masive cu totul izolate, sunt Iacobdeal, cu vârful Victoria (341 m) și Piatra Roșie (ambele constituite din granite), apoi Dealurile Bujoarele (38 0m), în care apar gresii, șisturi și calcare de vârstă devoniană.
Pe latura estică a Munților Măcin, până la valea Lozovei, apar numai două culmi paralele, prima formată din Dealul Coșlugea (336 m) și a doua din dealurile Pîrlita și Boclugea (393 m), constituite, de asemenea, din cuarțite, filite, granite de vârstă proterozoică. În nord-estul Munților Măcin se află Depresiunea Taiței superioare, cu caracter longitudinal (Nifon-Balabancea-Horia), care, prin Pasul Teilor, se prelungește în depresinea Luncaviței.
În cuprinsul depresiunii Taiței superioare apar întinse glacișuri deluvio-proluviale, cu terenuri bune pentru culturi și pășuni. În general, Munții Măcinului se prezintă din punct de vedere tectonic sub forma unui mare anticlinoriu, din care eroziunea, foarte accentuată și îndelungată, a scos la suprafață granitele din corpurile locolitice de adâncime. În timpul transgresiunii triasice, granitele formau o insulă. Liniile structurale generale, în special sistemul de falii inverse, cu direcții NV-SE ale Munților Măcin se reflectă în relieful acestuia, nu numai prin orientarea culmilor muntos-deluroase, ci și prin orientarea culmilor muntos-deluroase, și prin direcția văilor principale, așa cum sunt Luncavița, Taița, Lozova, șamd. Acești munți, cu înălțime redusă și aspect de dealuri (așa cum arată cele mai multe denumiri din cuprinsul lor), se impun în peisajul geografic general prin numeroase vârfuri ascuțite și versanți abrupți, plini de grohotișuri (în special sectoarele granitice).
Spațiul ecologic al zonei Dobrogei de Nord Dobrogea de nord sau Dobrogea hercinico-chimerică este situată între cele două mari dislocații transversale Galați-Tulcea și Peceneaga-Camena, care reprezintă latura nordică a horstului dobrogean.
În cuprinsul Dobrogei de nord, se disting din punct de vedere geologic trei zone:zona hercinică a Munții Măcin, zona triasică a Tulcei și zona Bazinului Babadag. Sub raport geomorfologic, au fost separate aceleași unități, cu deosebirea că în zona triasică au fost distinse două regiuni:Dealurile Niculițeluiui și Dealurile Tulcei.
Podișul Dobrogei de nord se află în partea de sud-est a țării și se diferențiază de celelalte subunități ale podișului dobrogean prin complexitatea reliefului și prin marea diversitate a alcătuirii geologice.
Limitele acestui compartiment dobrogean sunt conturate de două linii tectonice, dispuse una la nord, pe direcția Focșani-Galați-Tulcea și alta la sud, pe aliniamentul nord-vest-sud-est între localitățile Peceneaga-Camena-Ceamurlia de Jos. Dunărea limitază aceasta regiune atât în partea de vest, unde o desparte de Balta Brăilei și Câmpia Română, cât și în partea de nord, unde o separa de Delta marelui fluviu. În partea de est, limita e dată de țărmul lagunar al Razimului, iar spre sud de podișul Dobrogei Centrale.
În podișul Dobrogei de nord, relieful se caracterizează prin înălțimi ce variază de la câțiva metri în regiunile de luncă și câmpiile de pe litoral, până la 467 m în vârful Țuțuiatul (cunoscut local și ca Greci), punctul cel mai înalt al întregului podiș dobrogean. Cea mai mare parte din suprafața acestei regiuni (circa 49%) are altitudini cuprinse între 50 și 200 m, iar circa 40% înaltimi mai mici de 50 m. Relieful cel mai înalt între 200 m și 400 m, nu reprezinta decat 11% din podișul Dobrogei de Nord.
Înalțimile cu peste 400 m nu ocupă decăt 9 km2 (0,3%) și se află răspândite în jurul vârfului Țuțuiatu și vârful Sacari din podișul Atmagea. Cele mai mari înalțimi se afla în vestul acestei subregiuni, a Munții Măcinului. Către est, cu altitudini ceva mai reduse, se desfășoară dealurile Niculițelului, în mare parte împădurite și fragmentate de o serie de dealuri (cursuri de apă cu debit foarte redus, cu scurgeri permanente sau temporare). Ele se continuă cu dealurile Tulcei, cu altitudini mai mici și cu văi scurte ce se îndreaptă către lunca Dunării.
În partea de sud, podișul Dobrogei de Nord cuprinde podișul Babadagului cu aspect de patrulater, dispus între Dunăre și laguna Razim. Relieful depresionar se află în părțile marginale ale acestei regiuni. Spre lunca Dunării se înșiră cateva depresiuni sub forma unor golfuri, cum sunt Luncavița, Saun, Greci, Dorobanțu s.a. care pe unele sectoare sunt delimitate de inselberguri. Spre latura estică, se desfășoară Depresiunea Nalbant, care ocupă circa 9% din spațiul podișului Dobrogei de Nord, zona complexului lacului Razim e mărginită de câmpiile Nucarilor și Ceamurliei.
Climă Clima se manifestă printr-un regim temperat cu pronunțat continentalism, în care verile sunt secetoase, iar iernile sunt friguroase și lipsite de umiditate. Temperatura medie anuală variază între 10.5°C și 11°C. Vara, în iulie, se înregistrează temperaturi medii cuprinse între 22°C, iar iarna, în ianuarie, mediile termice se înscriu cu valorile între -1,9°C și -1,5°C. Maxima absolută s-a semnalat în 1968, la Jurilovca, fiind de 38°C.
Precipitațiile sunt scăzute, fapt ce se reflectă negativ în scurgerea râurilor și într-o anumită masură, în procesul de vegetație al culturilor agricole.
În aria Munților Măcinului cade cea mai mare cantitate medie/ an de precipitații (circa 500 mm/an) din Dobrogea, iar în Depresiunea Nălbant și în porțiunea marginală a lacului Razim, aceasta scade circa 400 mm/an.
Ape Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Principalele râuri din Dobrogea de Nord sunt: Taița (57 km), Telița (48 km), Slava (38,3 km), care se varsă în Lacul Razim și râurile Cerna, Aiorman, Jijila-Sarniar, care se varsă în Dunăre.
Lacurile din această zonă se împart după geneză: limane maritime (situate pe țărmul lacului Razim): Babadag, Agighiol, Sarinasuf, Tuzla; limane fluviatile: Peceneaga, Traian; lacuri situate pe albia unor brațe părăsite ale Dunării: Beibugeac, Slatina, Sărat, Carpina.
Soluri Prin varietatea și fertilitatea lor, joacă un rol important pentru dezvoltarea culturii agricole. În depresiunea interioară și pe galcisurile de versant ale Dobrogei de Nord au o largă răspândire cernoziomurile carbonatice vermice și solurile balane foarte utile pentru culturile agricole.Pe spațiile ocupate de pădurile mezofile și xerofile din Podișul Babadag și Niculițelului, predomină solurile cenușii si cernoziomurile cambice.Pe luncile principalelor râuri și pe câteva areale de lângă laguna Ceamurlia se dezvoltă lacovistile aluviale și solenturile.
Populație și așezări Așezările din Dobrogea de Nord sunt cunoscute înca din cele mai îndepartate timpuri și reprezintă elemente de cotinuitate, multimilenară pe acest teritoriu român. Mărturii stau și astăzi cetățile din vetrele așezării daco-romane de la malurile Dunării (Aegyssus, Noviodunum). Suprafața acestei unități estimată la aproape 3200 km2, cuprinde o populație de 236.709 locuitori din care 53% trăiau în mediul urban. În 2000 acesta a scăzut, ajungând la 234.034 cu o pondere de 52,3% în mediul urban și 47,7% în cel rural. În structura etnică a populației românii dețin 89,5%, iar celelalte naționalități 10,5% dintre care lopoveni, ucraineni, turci și tătari.
Structură geologică și evoluție paleogeografică Sub raport ecologic, Dobrogea de Nord constituie capătul vestic al unei catene ce se extinde spre est până în Asia Centrală, catena cu deformări in ciclurile orogenetice assyntic, caledonian, hercinic și alpin timpuriu.
Datorită evenimentelor geologice îndelungate, în Podișul Dobrogei de Nord sunt patru compartimente structurale majore alcătuite din roci cristaline mezo si anchimetamorfice, roci magmatice intrusive și extrusive (granite, diorite, sienite, riolite, bazalte) și roci sedimentare paleozoice și mezozoice.
Dobrogea de Nord reprezintă un orogen intraplacă. Terenurile ce apar astăzi și-au început evoluția în ciclul orogenetic Precambrian (foarte probabil, svecofeno-calian), având amprentele metamorfismului din orogenezele assyntică, caledoniană și hercinică. Ulterior, în Triasic-Jurasicul superior, prin deschiderea unui rift intraplacă, s-au acumulat între 500 și 300 m de roci sedimentare foarte variate (siliciclastice, de precipitație chimică, organogene).