Croația

Croația (), oficial Republica Croația (în ) este o țară aflată la limita între Europa Centrală și cea de Sud-Est, pe țărmul estic al Mării Adriatice. Capitala și cel mai mare oraș al țării este Zagreb. Țara este împărțită în 20 de diviziuni administrative („županije”) și orașul Zagreb. Croația acoperă și are o climă diversă, predominant temperat continentală și mediteraneană. Coasta croată a Adriaticii are peste o mie de insule. Populația țării este de 4,29 milioane de locuitori, majoritatea croați și majoritatea romano-catolici.

Între secolele al V-lea–al VII-lea, „croații albi” s-au stabilit în Croația actuală. Statul lor era la sfârșitul secolului al IX-lea organizat în două ducate. Tomislav a devenit primul rege în 925, ridicând Croația la rang de regat. Regatul Croației și-a păstrat suveranitatea aproape două veacuri, atingând maxima expansiune în timpul domniei regelui Peter Krešimir al IV-lea și a lui Dmitar Zvonimir. Croația a intrat într-o uniune personală cu Ungaria în 1102. În 1527, în fața cuceririi otomane, parlamentul croat l-a ales pe Ferdinand I din Casa de Habsburg pe tronul croat. În 1918, după Primul Război Mondial, Croația a fost pentru scurt timp inclusă în Statul Slovenilor, Croaților și Sârbilor care și-a declarat independența față de Austro–Ungaria și a co-fondat apoi Regatul Iugoslaviei. Un stat croat independent a existat pentru scurt timp în timpul celui de Al Doilea Război Mondial ca stat-marionetă fascist. După război, Croația a devenit membru-fondator și republică federală constituentă a RSF Iugoslavia, sub denumirile de Republica Populară Croația și Republica Socialistă Croația. În iunie 1991, Croația și-a declarat independența, care a intrat în vigoare la 8 octombrie în același an. Războiul de Independență al Croației a durat patru ani după declararea independenței și a fost câștigat.

Croația de astăzi are un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat. Fondul Monetar Internațional clasifică Croația, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, în categoria economiilor emergente și dezvoltate, în timp ce în clasificarea Băncii Mondiale este inclusă în categoria economilor cu nivel mare al veniturilor (peste 12.480 US$/locuitor). Croația este membră a Uniunii Europene, a Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a NATO, a Organizației Mondiale a Comerțului, a CEFTA, a Spațiului Schengen, a Zonei euro (de la 1 ianuarie 2023) și membru-fondator a Uniunii pentru Mediterana. Ca participant activ la forțele ONU de menținere a păcii, Croația a contribuit cu trupe la misiunea condusă de NATO în Afganistan și a deținut un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU în 2008–2009.

Sectorul serviciilor domină economia Croației, fiind urmat de industrie și agricultură. Turismul este o sursă importantă de venituri în timpul verii, Croația clasându-se pe locul 18 în clasamentul celor mai populare destinații turistice din lume. Statul controlează o parte din economie, având un nivel substanțial al cheltuielilor guvernamentale. Uniunea Europeană este cel mai important partener comercial al Croației. Începând cu 2000, guvernul croat a investit în infrastructură, mai ales în dezvoltarea infrastructurii de transport situată pe traseele coridoarelor pan-europene. Croația își asigură cea mai mare parte din necesarul energetic și de electricitate din surse interne, diferența fiind importată. Croația are un sistem public de sănătate universal, precum și un sistem educațional care asigură gratuitatea învățământului primar și gimnazial, susținând cultura prin numeroase instituții publice și prin investiții corporatiste în mass-media și edituri. Croația este o țară cu importante contribuții culturale, artistice, științifice și în domeniul sportului, la nivel mondial. Ea este totodată renumită pentru gastronomia tradițională și calitatea vinurilor locale.

Istorie thumb|left|Inscripția Branimir Originea termenului de „croat” „Croația” este incertă, fiind vehiculate mai multe teorii, cele mai cunoscute afirmând că el reprezintă fie o denumire gotică fie una indo-ariană dată unui trib slav.

Prima atestare certă a unui termen amintind de Croația este o găsim în așa numita „Inscripție Branimir”, săpată într-un ancadrament de piatră, descoperit printre ruinele unei biserici din secolul al IX-lea. Inscripția în limba latină, din 888, face referire la „BRANIMIRO COM[MES] … DUX CRUATORVM COGIT[AVIT]….”, un „Branimir, duce al Croaților”.

Mai există și un hrisov din 852 atribuit ducelui , tot în limba latină, în care Trpmir se autointitulează „... din mila lui Dumnezeu Duce al Croaților”( „Dux Chroatorum iuvatus munere divino”) iar domeniul său „Regatul Croaților” („Regnum Chroatorum”).Mužić (2007), p. 27 Originalul s-a pierdut, fiind păstrată doar o copie din 1568, ceea ce face să existe îndoieli privind autenticitatea sa.Mužić (2007), pp. 195–198

Cea mai veche mențiune scrisă, în limba croată, a termenului „croat” (xъrvatъ) este întâlnită în tăblița Baška, care îl menționează pe „Zvonimir, rege croat” (zvъnъmirъ kralъ xrъvatъskъ).<

Preistorie și Antichitate thumb|left|120px|upright|Tăblița B de la Tanais, cu numele Khoroáthos evidențiat. Pe teritoriul de astăzi al Croației au fost descoperite urme de locuire umană datând din perioada preistorică. Fosile de neanderthalieni datând de la jumătatea paleoliticului au fost găsite în nordul Croației, cel mai celebru și mai bine conservat sit fiind cel de la Krapina. Rămășițe din mai multe culturi neolitice și calcolitice s-au găsit în toate regiunile țării. Cea mai mare parte din situri se află pe văile râurilor din Croația de nord, iar cele mai importante culturi descoperite sunt Starčevo, Vučedol și Baden. Din Epoca Fierului s-au păstrat urme ale culturii ilirice timpurii Hallstatt și ale culturii celtice La Tène.

Mult mai târziu regiunea a fost colonizată de și iliri, în vreme ce primele colonii grecești au fost înființate pe insulele Korčula, Hvar și Vis. În anul 9 e.n. teritoriul Croației de astăzi a devenit parte din Imperiul Roman. Împăratul Diocletian a construit un mare palat la Split când s-a retras în anul 305. În secolul al V-lea unul din ultimii împărați ai Imperiului Roman de Apus, Julius Nepos, și-a condus micul imperiu din acel palat. Perioada ia sfârșit cu invaziile avarilor și slavilor în prima jumătate a secolului al VII-lea și distrugerea aproape tuturor orașelor romane. Supraviețuitorii romani s-au retras în poziții mai favorabile pe coaste, pe insule și în munți. Orașul Dubrovnik a fost înființat de astfel de supraviețuitori din Epidaurum.

Etnogeneza poporului croat este un aspect încă neclarificat pe deplin, fiind vehiculate mai multe teorii, dintre care cele mai cunoscute sunt cele care susțin originea croaților ca fiind slavă sau ariană.

Cea mai răspândită dintre aceste teorii afirmă că strămoșii croaților sunt un trib slav cunoscut sub numele de „Croații Albi” care între secolele V-VII au migrat din regiunea Silezia (Polonia de astăzi), la solicitarea împăratului bizantin Heraclius (610-641) de a coloniza coasta Dalmației, care fusese masiv depopulată în urma invaziilor popoarelor migratoare, intenția împăratului fiind ca astfel să întărească apărarea acestei frontiere a imperiului în fața puternicului Regat Avar. Cu timpul, noii sosiți au intrat în contact cu autohtonii iliri și cu locuitorii romanizați rămași aici (vlahii), amestecându-se cu aceștia, rezultatul sintezei fiind croații actuali.Ref: Mužić (2007), pp. 249–293

Cea de-a doua teorie, mai puțin susținută, afirmă că la origine croații ar fi un trib de origine ariană, din ramura alano-sarmatică, care la un moment ulterior în timp a fost slavizat și a ocupat teritoriul de astăzi al Croației. Această teorie se bazează pe așa numitele Tăblițe de la Tanais, inscripții în piatră, în limba greacă din anticul oraș Tanais (lângă orașul Rostov pe Don din zilele noastre), datând din secolul III e.n. Aceste inscripții conțin trei nume proprii, care au fost interpretate ca având legătură cu etnonimul „croat”: Χορούαθ[ος], Χοροάθος și Χορόαθος (Horoúathos, Horoáthos și Horóathos).

Evul Mediu thumb|left|Tăblița de la Baška, cea mai veche dovadă a scrierii glagolitice. Conform lucrării De Administrando Imperio scrisă de împăratul bizantin din secolul al X-lea Constantin al VII-lea, „croații albi” ajunseseră în Croația de astăzi la începutul secolului al VII-lea, dar afirmația aceasta este contestată și alte ipoteze datează evenimentul în secolele al VI-lea și al IX-lea.Mužić (2007), pp. 249–293 În cele din urmă, s-au înființat două ducate—Ducatul Panoniei și Ducatul Dalmației, conduse de și de Borna, așa cum atestă cronicile lui începând cu anul 818. Înregistrarea reprezintă primul document despre pământurile croate, state vasale ale Franciei la acea vreme.Mužić (2007), pp. 157–160 Suzeranitatea francă a luat sfârșit în timpul domniei lui Mislav două decenii mai târziu.Mužić (2007), pp. 169–170 Conform lui Constantin al VII-lea, creștinarea croaților a început în secolul al VII-lea, dar afirmația este contestată și în general creștinarea este asociată cu secolul al IX-lea. Primul conducător croat băștinaș recunoscut de Papă a fost ducele Branimir, pe care Papa Ioan al VIII-lea îl numea Dux Croatorum („Ducele Croaților”) în 879.

right|thumb|Zidurile Dubrovnikului, care au contribuit la apărarea orașului în Evul Mediu și la asediul din 1991–1992 Tomislav a fost primul domnitor al Croației denumit rege într-o scrisoare de la Papa Ioan al X-lea, datând astfel regatul Croației în anul 925. Tomislav a oprit o invazie maghiară și una bulgară, mărind influența regilor croați. Regatul Croat medieval a ajuns la maxima expansiune în secolul al XI-lea, în timpul domniilor lui Petar Krešimir al IV-lea (1058–1074) și a lui Dmitar Zvonimir (1075–1089). Când Stjepan al II-lea a murit în 1091, stingându-se astfel dinastia Trpimirović, Ladislau I al Ungariei a revendicat coroana croată. Opoziția față de revendicarea acestuia a dus la un război și la uniunea personală între Croația și Ungaria în 1102, sub conducerea lui Coloman.

În următoarele patru secole, Regatul Croației a fost condus de Sabor (parlament) și un ban numit de rege. În această perioadă a crescut amenințarea cuceririi otomane și s-a întețit lupta contra Republicii Venețiene pentru controlul asupra zonelor de coastă. Venețienii au cucerit aproape toată Dalmația înainte de 1428, cu excepția orașului-stat Dubrovnik care a devenit independent. Cuceririle otomane au dus în 1493 la bătălia de pe câmpia Krbava și în 1526 la bătălia de la Mohács, ambele luând sfârșit cu victorii otomane decisive. Regele Ludovic al II-lea a murit la Mohács și, în 1527, Parlamentul de la Cetin l-a ales pe Ferdinand I din Dinastia Habsburg ca nou domnitor al Croației, cu condiția ca el să apere țara de otomani respectându-i în același timp drepturile politice.Frucht 2005, p. 422-423 În acea perioadă, țara a fost dominată de nobilimea autohtonă, între care familiile și , din rândul cărora au fost numiți numeroși bani.

Imperiul Habsburgic și Austro-Ungaria thumb|left|upright|Banul Josip Jelačić s-a luptat cu maghiarii în 1848 și 1849