Pogromul de la Dorohoi a avut loc la 1 iulie 1940. Oficial s-a stabilit că numărul celor uciși a fost de 53 (și încă zeci de răniți). Evreii localnici și mai mulți autori (istoricii Carol Iancu, Jean Ancel, Lya Benjamin etc.) susțin însă că numărul celor uciși a fost însă de 165 până la 200. Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu Evreii din România (1939-1944), Dinu C. Giurescu , în 1 iulie 1940, militari aparținând Regimentului 3 grăniceri Pază, abia întorși din Basarabia, "...unde au avut dificultăți foarte mari cu evreii de la nord de Prut... s-au răzbunat", la Dorohoi. Numărul victimelor a fost de 40 de evrei morți și 15 răniți, printre aceștia fiind și militari evrei aparținând armatei române. Ordinea a fost repusă în drept de alte trupe ale armatei române după ce generalul Constantin Sănătescu a descoperit, din întâmplare, atacul desfășurat împotriva soldaților români de origine evreiască și împotriva evreilor locali. Aceste fapte au fost comise înainte ca România să intre în Al Doilea Război Mondial, înainte de a deveni aliat al Germaniei și înainte de intrarea armatei germane în țară. For details of the Pogrom itself, see volume I, p.363-400.
Deși guvernul român a luat măsuri împotriva evreilor, inclusiv legile antisemite și a confiscării proprietății evreiești, aceste acțiuni militare împotriva evreilor nu au fost aprobate de guvern; când conspirația împotriva evreilor a fost descoperită de comanda militară, au fost trimise trupe pentru a pune capăt abuzului. Cu toate acestea, făptașii nu au fost pedepsiți.
Cauze Pactul Molotov-Ribbentrop (august 1939) a dat Uniunii Sovietice lumină verde pentru a ocupa Basarabia în iunie 1940 (vezi Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord).
Pogromul din Dorohoi din vara anului 1940 se înscrie în seria celor mai grave acțiuni antievreiești ale armatei române. A fost pregătit și executat de ofițeri și soldați din Regimentul 3 Grăniceri și Regimentul 8 Artilerie în condițiile retragerii fără luptă din teritoriile pierdute în 1940 în favoarea URSS. Printre lucrările de istoriografie care tratează problema se evidențiază studiile făcute de istoricii de origine evreiască Jean Ancel, Marius Mircu, Lia Benyamin, Alexandru Safran, Iaacov Geller. Sunt tratate pe larg cauzele evenimentelor din 1940 soldate cu victime în sânul minorității evreiești din România. Tematica este tratată pe larg și în cele cinci volume ale lui Shlomo David, “Generații de iudaism și sionism. Dorohoi-Săveni-Mihăileni-Darabani-Herța-Rădăuți-Prut, cu deosebită luare aminte asupra raporturilor dintre populația românească și evreiască. Istoriografia românească nu înregistrează însă realizări sub aspectul abordării raporturilor dintre români și evrei. Posibil că reticența se datorează nu numai dificultăților de acces la fondurile de arhivă, cât și dificultății unor cercetători de a accepta un trecut incomod și dureros.
Pentru a înțelege mai bine cum s-a ajuns la asemenea acte, cum a fost pogromul de la Dorohoi, este necesar, pe de o parte, a cunoaște consecințele pe care le-au avut asupra climatului din societatea românească ultimatumul sovietic și cedarea în vara lui 1940 a teritoriilor Bucovina de Nord, Herța și Basarabia. Pe de altă parte, este necesară stabilirea câtorva elemente importante: ce motivații au fost invocate pentru făptuirea actelor criminale și cui a aparținut inițiativa pogromului, în caz că a fost o acțiune premeditată? Și care a fost atitudinea populației din oraș față de tragedia concetățenilor evrei?
Contextul internațional este marcat de pretențiile Uniunii Sovietice de a aplica Pactul Ribbentrop-Molotov; acest fapt a agravat situația geopolitică a României . I. Scurtu, C-tin Mocanu, Doina Smarcea, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, pp. 529-530. . Preambulul ultimatumului sovietic este declarația lui Viaceslav M. Molotov din 29 martie 1940, care a ridicat problema Basarabiei, subliniind că absența unui tratat de neagresiune între cele două țări: ...se explică prin existența unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei unire cu România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară.
De subliniat un aspect mai puțin scos în evidență de autorii români: după ce la 26 iunie 1940, Molotov i-a remis o notă lui Gheorghe Davidescu, șeful misiunii diplomatice românești la Moscova, notă care cerea „înapoierea cu orice preț” a Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei, situația s-a agravat deoarece Gheorghe Davidescu a refuzat să ia harta atașată de sovietici la nota ultimativă. Harta includea Herța în revendicările sovietice, deși nu figura în textul notei ultimative. Întrucât guvernul român nu avea cunoștință de hartă, amplasarea exactă a noii frontiere sovietice a rămas necunoscută, fapt ce avu consecințe dramatice pentru autoritățile românești și trupele române staționate în ținutul Herța.
Ziua de 27 iunie 1940 a fost foarte tensionată pentru factorii de decizie de la București, fiindcă a devenit evident că România era izolată politic și militar. În urma celor două Consilii de Coroană din 27 iunie s-a luat decizia acceptarea cererilor formulate de sovietici. Guvernul român a trimis Moscovei a doua zi răspunsul său oficial: Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic. Scriind despre decizia de capitulare, diplomatul român Alexandru Cretzianu nota: Este de ajuns să spun că regele, primul-ministru și șefii militari păreau să-și fi pierdut dintr-o dată cele mai scumpe iluzii și, totodată, luciditatea rațiunii. Pur și simplu nu puteau găsi forța necesară pentru a înfrunta calamitatea. Anexarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herței a avut însemnate consecințe asupra situației interne și internaționale a României. Mai mult, creșterea tensiunii la granița de răsărit a determinat ca diverse comandamente să solicite precizarea conduitei în caz de agresiune din partea sovieticilor și adoptarea măsurilor de evacuare a unor bunuri și a unor categorii de personal din Basarabia. Marele Stat Major a elaborat o serie de planuri de evacuare a teritoriului dintre Prut și Nistru – planul „Tudor”, planul „Mircea” –, dar acestea urmau să fie aplicate numai în cazul în care s-ar da ordin special pentru aceasta. Operația de evacuare cădea în sarcina pretorilor, prefecților, organelor de poliție și jandarmerie. Populația civilă putea fi evacuată la ordin, dar populația minoritară nesimpatizantă (evreii) rămânea pe loc. Faptul că li se refuza orice fel de opțiune a stârnit îngrijorare și neliniste în rândul evreilor.
La 28 iunie 1940, Marele Stat Major a emis ordinul numărul 6006 către grupul de Armată 1 și comandamentele din subordinea acesteia, în care anunță trupele de cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, orașele: Chișinău, Cernăuți, Cetatea Albă urmând să fie evacuate în cursul zilei. Comandanților li se cerea să prevină trupele românești să nu deschidă focul asupra sovieticilor, să nu reacționeze la provocările sovieticilor și să nu distrugă proprietățile. Comandanților li se mai cerea să intre în contact cu trupele sovietice și să pregătească unitățile pentru a se deplasa spre vest către Prut în două sau trei ore.
Sovieticii au aplicat tactici deosebit de agresive, care au pus trupele românești din Basarabia în situații periculoase. La acestea s-au adăugat dificultățile evacuării, care s-a desfășurat în absența unor măsuri de pregătire. La surpriza deciziei de retragere fără luptă s-au adăugat perioada de evacuare foarte scurtă, nerespectarea de către sovietici a termenului prevăzut în nota ultimativă și abuzurile militarilor sovietici. În acest context, umilințele îndurate de armata română, au provocat un puternic resentiment la adresa regimului lui Carol al II – lea; armata era demoralizată, populația derutată și neliniștită.
Regimul carlist, pentru a atenua starea de spirit dominată de umilință, dezamăgiri, nemulțumiri profunde și pentru a oculta adevăratele cauze ale dezastrului național, a pus în acțiune o diversiune xenofobă, rasială, stimulată și de faptul că strângerea relațiilor cu Germania era condiționată și de înfăptuirea unei politici antisemite. Se explică de ce între anii 1939-1940, propaganda xenofobă a fost intensificată, în perspectiva și în decursul evenimentelor ce erau de prevăzut după încheierea pactului Ribbentrop-Molotov. Fără îndoială, accentuarea prejudecăților antisemite au stimulat persecuțiile față de evrei. De altfel, în timpul regimului carlist, antisemitismul devenise politică de stat. „Invazia evreilor” și acapararea de către evrei a pozițiilor cheie din societatea românească interbelică, erau clișee antisemite, obsesii permanente ale cercurilor antisemite din România.
Confruntați cu o criză deosebit de gravă, care punea sub semnul întrebării șansele de supraviețuire a regimului, autoritățile au făcut din evrei un „paratrăsnet politic”, canalizând valul nemulțumirilor populare către această minoritate. Semnificativă în acest sens, apare atitudinea presei, care s-a dezlănțuit mai mult contra evreilor decât contra Uniunii Sovietice . În condițiile în care presa era cenzurată, nu este plauzibil că guvernul nu a avut nici un rol în această denaturaree.
O formă tipică de transformare a evreilor în „țapi ispășitori” a fost de a-i informa pe liderii lor că autoritățile române ar putea lansa acte de represiune contra evreilor. Alexandru Șafran, rabinul șef, Wilhelm Filderman, președintele UER, au fost convocați la 26 iunie 1940 de ministrul de interne Mihai Ghelmegeanu și li s-a cerut să prevină populația evreiască din Basarabia și nordul Bucovinei să nu facă provocări contra militarilor și autorităților civile. Retragerea armatei române din Basarabia și Bucovina de Nord a fost însoțită de un val de violențe îndreptate împotriva evreilor, însă ordinele de agresare fizică sau de omorâre a evreilor nu au fost date de Marele Stat Major sau de alte comandamente superioare. În multe cazuri, inițiativa a pornit de la unitățile, subunitățile și chiar grupuri de militari care se retrăgeau în dezordine. Atitudinea ostașilor români poate fi interpretată ca o expresie a nemulțumirilor față de umilințele îndurate în timpul retragerii, dar în egală măsură putea fi efectul psihozei antisemite, a sindromului „țapului ispășitor”, inoculate cu stăruință în timpul regimului carlist.
Biroul 2 al armatei a dus o activitate de informații intensă în perioada 28 iunie-3 iulie 1940 în spațiul nord-estic al țării, fiind interesat nu numai de soarta unităților și a populației refugiate, ci și de perspectiva unei operații sovietice la vest de Prut. A fost surprinsă de asemeni atitudinea generală din zonă, psihologia armatei și a locuitorilor. Într-o notă informativă din 17 iulie 1940 se arăta că „un puternic curent antisemit și-a făcut loc în sânul armatei” și că „numai printr-o puternică disciplină morală și militară nu-și i-a avânt spre a rezolva – prin sânge – insultele și defăimările aduse armatei și familiilor lor de către cei de care până mai ieri erau exploatați și care azi se prezintă oprimați ocupanților ruși”. Din telegrama GRANIȚA-140, nr. 13 919/2. VII. 1940, aflăm că „În general armata și populația evacuată din Basarabia își manifestă revolta contra evreilor. Nu sunt excluse manifestări antisemite mai grave din partea armatei” .