Carol I al Angliei (în engleză Charles I of England), () a fost regele Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la execuția sa din ianuarie 1649.
Carol a fost cel de-al doilea fiu al regelui Iacob al VI-lea al Scoției. Din anul 1603, când tatăl său a devenit și rege al Angliei și Irlandei, s-a mutat în Anglia, iar aici și-a petrecut cea mai mare parte a vieții. Din anul 1612, urmare a morții premature a fratelui său mai mare, Henric Frederick, Prinț de Wales, a devenit moștenitorul tronului Angliei, Irlandei și Scoției. A fost căsătorit cu Henrietta Maria a Franței din anul 1625, după o tentativă nereușită, din anul 1623, de a se căsători cu infanta Maria Anna a Spaniei. Negocierile pentru căsătoria cu infanta Spaniei au culminat cu o vizită de opt luni al curții engleze în Spania, dar tratativele au eșuat datorită opoziției papei Urban al VIII-lea și datorită refuzului lui Carol de a se converti la catolicism.
După încoronare, Carol, care a fost adeptul puterii divine și absolute a regalității, s-a aflat într-o permanentă luptă cu Parlamentul, care încerca să-i reducă prerogativele de conducător absolut. În prima fază a domniei sale, a dus o luptă dură pentru putere cu Parlamentul, pe care de altfel l-a și dizolvat la 10 martie 1629. Văzând tendințele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobare, Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei. O altă cauză de conflict cu societatea engleză a fost și politica sa religioasă: ostil atât fundamentalismului cât și tendințelor reformatoare, și adoptând calea de mijloc, regele Carol I al Angliei a fost acuzat de supușii săi că ar fi filo-catolic, favorizează catolicismul și se opune reformei Bisericii Anglicane.Tensiunile politice și religioase cumulate în decursul anilor, au explodat în războiul civil englez: împotriva lui s-au ridicat forțele Parlamentului, care se opunea tentativelor sale de centralizare a puterii în sens absolut. Alături de Parlament s-au aliat Puritanii, ostili politicii sale religioase. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea regelui Carol I al Angliei, care a fost prins, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și executat la 30 ianuarie 1649. Monarhia a fost abolită și în locul ei a fost instituită o republică. Aceasta însă, după moartea liderului ei principal (capul revoluției, care l-a detronat pe Carol), Oliver Cromwell, a intrat în criză, consimțind ca regele Carol al II-lea, fiul lui Carol I, să restaureze monarhia. Carol I al Angliei este sanctificat de Biserica Anglicană, care-l amintește pe 30 ianuarie.
Tinerețea Carol, al doilea fiu a lui Iacob I al Angliei și a lui Anne a Danemarcei, s-a născut la castelul Dunfermline în 19 noiembrie 1600. De constituție slabă și bolnăvicios, la trei ani nu știa să vorbeascăPetrie, p. 202.. La moartea Elisabetei I, tatăl său devine rege, iar copilul din cauza sănătății precare, rămâne în Scoția. Anul următor sosește în Anglia, unde datorită îngrijirii lui Lady Carey, căruia îi fusese încredințat, învață să meargă și să vorbească. Carol, nu era iubit ca fratele său Henric, pe care el însuși îl adora și încerca să-l imitePrimul născut al unui suveran era întotdeauna obiectul atențiilor și aprecierilor atât din partea familiei cât și a curtenilor. Datorită calităților fizice și caracterului, Henric era preferat lui Carol, care era considerat slab.. În 1605, cum se obișnuia cu al doilea născut al regelui, primește titlul de Duce de York în Anglia, iar cu doi mai devreme primise titlul de Duce de Albany, în Scoția. La moartea fratelui său de febră tifoidă în 1612, Carol devine moștenitorul tronului Angliei, primind titlul de prinț de Galles, iar în 1616 devine conte de Chester. După căsătoria surorii sale Elisabeta și plecarea ei la Heidelberg, este singurul copil al cuplului regal rămas în Anglia. Noul prinț de Galles a fost foarte influențat de George Villiers, Duce de Buckingham, favoritul tatălui său. În 1623, Carol și ducele de Buckingam pleacă în Spania în vederea tratativelor pentru căsătoria lui Carol cu infanta Maria Anna, fiica lui Filip al III-lea, dar misiunea s-a încheiat cu un eșec, deoarece regele dorea convertirea lui Carol la religia romano-catolică. La întoarcerea în Anglia, cei doi îi propun lui Iacob I să pornească război împotriva Spaniei (era în plină desfășurare Războiul de Treizeci de Ani). Încurajat de consilierii săi protestanți, Iacob I a convocat Parlamentul pentru a cere ajutor financiar pentru război și pentru a cere aprobarea căsătoriei dintre Carol și Maria Henrietta a Franței. Parlamentul a votat aceste decizii, dar în același timp a criticat decizia precedentă a unei uniuni cu Spania. Pentru Iacob I, care începuse să arate semne de declin senil, era extrem de dificil să țină Parlamentul sub control, problemă cu care se va confrunta și Carol în timpul domniei. În ultimul an de viață a lui Iacob I, de fapt Carol și ducele de Buckingham dețineau puterea. Prima parte a domniei Încoronarea și căsătoria Carol a urcat pe tron în martie 1625 și la 1 mai s-a căsătorit prin procură cu Maria Henrietta, mai tânără decât el cu nouă ani. Carol o văzuse pe Maria Henrietta la Paris, în timpul călătoriei în Spania. Cuplul s-a căsătorit apoi în 13 iunie 1625 în Canterbury . Carol a întârziat întrunirea cu Parlamentul până după cea de-a doua căsătorie, pentru a evita orice opoziție. La prima sesiune a Parlamentului, mulți membrii erau contrariați de această căsătorie cu o romano-catolică, temându-se că regele va elimina restricțiile impuse catolicilor și că va submina poziția oficială a bisericii anglicane. Deși el a promis Parlamentului că nu va atenua restricțiile impuse catolicilor, el a promis exact contrariul, în contractul secret de căsătorie cu Ludovic al XIII-lea al Franței. Mai mult, el a plasat sub comanda franceză o forță navală engleză, care putea fi folosită împotriva protestanților din La Rochelle. Carol a fost încoronat la 2 februarie 1626, la catedrala Westminster Abbey, de arhiepiscopul George Abbot, dar soția nu-i era alături, pentru că refuzase să participe la o ceremonie religioasă protestantă. Neîncrederea față de politica religioasă a lui Carol, a crescut considerabil datorită lui Richard Montague. Acesta a scris un pamflet împotriva învățăturilor lui Calvin, care a atras imediat ostilitatea Puritanilor. Un membru Puritan al Camerei Comunelor, John Pym, în timpul dezbaterilor, a atacat pamfletul defăimător a lui Montague, iar acesta drept răspuns a scris alt pamflet Appello Caesarem, (Fac apel la Cezar), aluzie la apelul sfântului Paul împotriva persecutării evreilor. Pentru a-l apăra pe Montague, Carol I îl face capelan regal și îl ia sub protecția sa, ceea ce face ca ostilitate Puritanilor să devină și mai mare.
Politica externă
La începutul domniei, politica externă era preocuparea principală a lui Carol. Frederic al V-lea, soțul surorii sale Elisabeta, unul din protagoniștii primei faze a Războiului de treizeci de ani, pierdu-se posesiunile din Boemia și Palatinat și era de așteptat ca tânărul rege să intre în război împotriva suveranului Spaniei, pentru a face presiuni asupra Împăratului,(cele două ramuri ale Habsburgilor erau aliate în timpul conflictului)Frederic al V-lea se căsătorise cu sora lui Carol Elisabeta. Nu va reuși să-și recapete proprietățile și va muri în exil.. Carol a anunțat Parlamentul că Anglia va elibera Palatinatul și va intra în război. Decât o implicare directă în războiul de pe uscat, Parlamentul englez a preferat interceptarea și capturarea navelor spaniole încărcate cu aur, ce se întorceau din Lumea Nouă. Astfel Parlamentul i-a acordat lui Carol I o subvenție de 140000 de lire sterline, care era insuficientă pentru planurile sale de războiKishlansky, p. 146.. În afară de aceasta, Parlamentul i-a acordat lui Carol dreptul de a colecta două taxe importante, doar pe timp de un an, chiar dacă din timpul lui Henric al VI-lea al Angliei, suveranii aveau drept pe viață la aceste taxe. În acest fel, Camera Comunelor spera să controleze puterea lui Carol I, acesta fiind constrâns să ceară aprobarea Parlamentului în fiecare an. Susținătorii lui Carol în Camera Lorzilor, conduși de Buckingham, au refuzat să voteze, astfel Carol a continuat să încaseze taxele, chiar dacă nu avea nici o aprobare oficială. Prost concepută și din cauza slabei experiențe militare a lui Buckingham, expediția navală împotriva Spaniei se conclude cu un eșecDucele nu avea nici un fel de experiență în război sau în marină, după cum își amintesc rivalii lui.(Kishlansky). În mai 1626, Carol îl numește pe Buckingham, Cancelar la Universitatea din Cambridge și doi membrii care s-au arătat a fi în dezacord, Dudley Digges și Sir John Eliot, au fost arestați. Camera Comunelor a fost revoltată de arestarea celor doi, iar după o săptămână au fost eliberați. În 12 iunie 1626, Camera Comunelor a lansat un protest direct împotriva lui Buckingam, cerând înlăturarea lui, dar Carol refuză să-l înlăture pe prietenul și consilierul său. După puțin timp Carol a suscitat noi polemici, când a încercat strângerea banilor necesari războiului, printr-un "împrumut forțat", un impozit conceput fără aprobarea Parlamentului. Carol a reușit să strângă banii necesari, anunțând o iminentă invazie a spaniolilor. Banii au finanțat un alt eșec al ducelui de Buckingham. Acesta, aflat la conducerea unei flote navale, a debarcat în Insula Regelui, unde spera să creeze o bază, pentru a ataca porturile din Spania și Franța. Dar trupele promise în ajutor nu au ajuns, iar el a fost nevoit să se retragă. În 26 martie 1628, Parlamentul a aprobat Petiția dreptului, prin care regele nu putea percepe taxe fără aprobarea Parlamentului, impune legea marțială civililor, civilii nu puteau fi închiși fără a fi judecațiPetiția dreptului se poate rezuma în patru puncte care împiedicau: arestările arbitrare, taxele neaprobate de Parlament, obligația de a găzdui trupele, instituirea legii marțiale.. Carol a fost nevoit să semneze în 7 iunieCust, p. 75., dar până la sfârșitul lunii, printr-o prorogă a Parlamentului, și-a reluat dreptul de a încasa taxele vamale fără autorizația ParlamentuluiCarlton, p. 101.. În 23 august 1628, deja înconjurat doar de dușmani, Buckingham a fost asasinatDucele a fost ucis în timp ce se afla la Portsmouth, de către John Felton.(Petrie)Carlton, p. 103-104. Cust, p. 76.. După cum a spus Eduard Hyde, primul conte de Clarendon, "regele s-a aruncat pe pat și a plâns amarnic"citat în Cust, p. 77. și a rămas închis în camera lui două zileCarlton, p. 104.. Poporul în schimb, a fost bucuros de moartea ducelui. Moartea lui Buckingham a accentuat prăpastia dintre curte și popor și dintre coroană și Camera ComunelorCarlton, p.11o-112.. Cu toate că moartea lui a pus capăt războiului cu Spania, nu a pus capăt conflictelor dintre Carol și Parlament. În schimb a dus la o îmbunătățire a relaților dintre Carol și Maria Henrietta, care în noiembrie au pus capăt certurilorCarlton, p. 112-113.. Poate Carol și-a transferat legăturile emoționale de la Buckingham la Maria HenriettaCarlton, p. 107.. Ea a rămas pentru prima oară însărcinată și legătura dintre ei a devenit tot mai puternicăCarlton, p. 113.. Împreună au întruchipat imaginea virtuții și a vieții de familie, iar curtea lor a devenit model de formalism și moralitateCust, p. 148-150..
Guvernul personal