thumb|right|300px|Cucerirea Comitatului Edessei de către musulmani a fost principala cauză a organizării celei de-a doua cruciade. Cruciada a doua a fost a doua cruciadă importantă organizată în Europa, care avea în 1145 ca obiectiv eliberarea Comitatului Edessei, care fusese cucerită de musulmani un an mai devreme. Comitatul Edessei fusese primul stat cruciat înființat în timpul primei cruciade (1095–1099). Cruciada a doua a fost inițiată de Papa Eugen al III-lea și a fost prima cruciadă condusă de regi europeni (Ludovic al VII-lea al Franței și Conrad al III-lea al Germaniei) și la care participau corpuri de oaste ale celor mai importanți nobili de pe continent. Armatele celor doi regi au călătorit separat spre Constantinopol, fiind în oarecare măsură stânjenite în deplasarea lor de către bazileul Manuel I Comnen. După ce au traversat teritoriul bizantin și au intrat în Anatolia, cele două armate au fost înfrânte separat de armata turcilor selgiucizi. Ludovic, Conrad și resturile armatelor lor au ajuns în cele din urmă la Ierusalim și, în 1148, au organizat un atac împotriva Damascului. Expediția spre răsărit a fost un eșec de proporții pentru creștini și un factor important de creștere a încrederii musulmanilor în forțele lor. Ca urmare, musulmanii aveau să organizeze asediul Ierusalimului, pe care l-au și cucerit de altfel în 1187. Răspunsul creștinilor a fost cruciada a treia de la sfârșitul secolului al XII-lea.
Singurul succes important al cruciaților a fost înregistrat în afara bazinului mediteranean. O armată formată din cruciați flamanzi, frizoni, normanzi, englezi, scoțieni și germani, în drumul lor pe mare spre Țara Sfântă, s-a oprit în Portugalia și a contribuit la cucerirea Lisabonei în 1147. Între timp, în Europa Răsăriteană începuse cruciada nordică, care avea ca scop convertirea forțată a triburilor păgâne la Creștinism, luptă care avea să dureze mai multe secole.
Contextul istoric Formarea statelor latine în Orientul Apropiat, prezența unui număr mare de străini, a unor trupe străine au fost întâmpinate cu dușmănie de populația autohtonă. Cronicarul Guillaume din Tir consemna, în veacul XII, vrăjmășia și dorința de răzbunare care pusese stăpânire pe turci și pe arabi, mai ales pe aceștia din urmă: Ei erau cei mai aprigi dușmani-spunea Guillaume-ai poporului nostru și cu atât mai grav era că ei trăiau în țara noastră și nuexistă ciumă mai periculoasă decât dușmanul care trăiește în sânul familiei. Ei nu numai că omorau pe ai noștri, când aceștia mergeau singuri pe străzi, sau îi prindeau și îi vindeau apoi în robie la păgâni, ci se și împotriveau să lucreze pe câmp pentru a distruge pe ai noștri cu foamea. Preferau să rabde de foame în loc să facă vreun serviciu poporului nostru, considerându-l dușman. Nu numai în afara orașelor drumurile erau nesigure, dar și în casele din interiorul zidurilor orașelor, cu greu se putea găsi un loc liniștit și nepericulos, deoarece numărul populației era mic, iar găurile din ziduri permiteau dușmanilor să intre în oraș; noaptea ei năvăleau peste puținii locuitori, omorând pe mulți chiar în casele lor
În aceste condiții, în Asia Mică, s-a produs un reviriment al musulmanilor. O contracruciadă turcă, un Jihad a fost organizat din inițiativa sultanului Persiei, Muhammad, cu concursul califului din Bagdad, de care teoretic țineau încă toate sultanatele și emiratele.
După succesul primei cruciade, în Orientul Mijlociu au fost înființate trei state cruciate: Regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei și Comitatul Edessei. Un al patrulea, Comitatul Tripolelui a fost înființat în 1109. Edessa era cel mai nordic stat dintre toate cele de mai sus, cel mai puțin puternic și mai slab populat. Din aceste motive, Comitatul Edessa a fost atacat de mai multe ori de statele musulmane vecine. Contele Balduin al II-lea și viitorul conte Josselin de Courtenay au fost luați prizonieri după înfrângerea lor în bătălia de la Harran din 1104. Balduin și Josselin au fost din nou luați prizonieri în 1122, și, după ce Edessa s-a refăcut într-o oarecare măsură după bătălia de la Azaz din 1125, Josselin a fost ucis în luptă în 1131. Succesorul său Josselin al II-lea a fost obligat să se alieze cu Imperiul Bizantin, dar în 1143 atât bazileul Ioan al II-lea Comnen cât și regele Ierusalimului Fulk de Anjou au murit. Josselin se certase între timp cu principele Antiohiei și cu cel al Tripolelui, ceea ce a lăsat Edessa fără niciun aliat puternic.
Între timp, selgiucidul Zengi, atabegul Mosulului, cucerise deja Alepul în 1128. Alepul era cheia puterii în Siria, motiv de dispute între conducătorii din Mosul și cei din Damasc. Atât Zengi cât și regele Balduin al II-lea și-au concentrat atenția asupra Damascului. Balduin a fost învins în fața porților Damascului în 1129. Damascul, condus în acea vreme de dinastia Buridă, s-a aliat cu regele Fulk atunci când Zengi a asediat orașul în 1139 și în 1140. Această alianță a fost negociată de cronicarul arab Usamah ibn Munkidh.
La sfârșitul anului 1144 Josselin al II-lea, aliat cu dinastia Artuqidă, a plecat din Edessa cu aproape întreaga sa armată să-și sprijine aliatul Kara Aslan împotriva Alepului. Zengi, care încerca să obțină un avantaj după moartea regelui Fulk din 1143, s-a grăbit să asedieze Edessa. Orașul a fost cucerit pe 24 decembrie 1144. Manasses de Hierges, Filip de Milly și alți luptători cruciați au fost trimiși din Ierusalim în sprijinul Edessei, dar au ajuns prea târziu. Josselin al II-lea a continuat să conducă din noua capitală de la Turbessel ceea ce mai rămăsese din comitat, dar treptat restul teritoriului a fost cucerit sau vândut Imperiului Bizantin. Zengi a fost slăvit în lumea islamică drept „apărător al dreptei credințe” și al-Malik al-Mansur („rege victorios”). El nu a declanșat un atac împotriva resturilor Comitatului Edessei sau împotriva Principatului Antiohiei așa cum se temea toată lumea creștină, deoarece a trebuit să se întoarcă acasă să rezolve problemele apărute la Mosul. Zengi a fost asasinat în Alep de un sclav, fiind urmat la conducere dce fiul său Nur ad-Din. Josselin a încercat să profite de moartea lui Zengi și să recucerească Edessa, dar Nur ad-Din a apărat cu succes orașul în noiembrie 1146.
Reacțiile occidentale Veștile despre căderea Edessei au fost aduse în Europa pentru prima oară de pelerini la începutul anului 1145, iar după aceea de ambasadorii din Antiohia, Ierusalim sau Armenia. Episcopul Hugo de Jabala a adus vestea Papei Eugen al III-lea, care a emis bula papală Quantum praedecessores pe 1 decembrie 1145, cerând organizarea unei a doua cruciade. Hugo i-a povestit Papei și despre existența unui rege ortodox despre care se spera că va aduce salvarea statelor curiate. Este prima oară când este menționat legendarul rege-patriarh Ioan. Această cruciadă a fost concepută ca să fie mai bine organizată și mai strict controlată la nivel central decât prima cruciadă. Anumiți preoți urmau să fie desemnați de papă pentru îndrumarea spirituală a cruciaților, armatele urmau să fie conduse de cei mai puternici regi ai Europei, iar ruta de deplasare urma să fie planificată cu mult timp înaintea plecării. Primele răspunsuri primite la noua bulă papală au fost slabe și bula a trebuit să fie reemisă atunci când a fost sigur că regele Ludovic al VII-lea va lua parte la cruciadă. Ludovic al VII-lea al Franței luase în considerație organizarea unei cruciade independente de cea inițiată pe papă, după cum anunțase de altfel public în ziua de Crăciun a anului 1145. Nu este clar până azi dacă regele Ludovic plănuise organizarea unei expediții militare sau doar a unui pelerinaj în Țara Sfântă, după cum jurase fratele său Filip, care însă murise mai înainte de a reuși să viziteze locurile sfinte. Este posibil ca Ludovic să fi luat decizia mai înainte să fi auzit de bula papală. În mod sigur însă, Abbot Suger și alți nobili nu erau de acord cu planurile lui Ludovic, monarhul trebuind să lipsească de la cârma regatului pentru câțiva ani. Ludovic s-a sfătuit cu Bernard de Clairvaux, care l-a pus la curent cu dorința papei. Acum, când regele Ludovic a cunoscut conținutul bulei papale, Eugen al III-lea l-a sprijinit entuziast în organizarea cruciadei. Bula a fost reemisă pe 1 martie 1146, iar Bernard a fost autorizat să propovăduiască cruciada în toată Franța.
Bernard de Clairvaux și predicile în favoarea cruciadei Entuziasmul care se manifestase în rândurile poporului în 1095 și 1096 pierise în acele vremuri. Totuși, Bernard de Clairvaux, unul dintre cei mai faimoși și mai respectați oameni ai creștinilor de la începutul secolului al XII-lea, a hotărât să propovăduiască ridicarea la luptă sub umbra crucii ca fiind cel mai puternic mijloc pentru obținerea iertării păcatelor și a milei divine. Pe 31 martie, în prezența regelui Ludovic, el a ținut o predică în fața unei mulțimi uriașe pe câmpul de la Vézelay. Bernard, „predicatorul cu limba de miere”, a reușit să capteze atenția mulțimii cu discursul său înflăcărat. Spre deosebire de prima cruciadă, noua expediție a atras membrii familiilor regale, așa cum a fost Eleonora de Aquitania, regina Franței, Thierry de Alsacia, conte de Flandra, Henricen I, viitorul conte de Champagne, Robert I de Dreux, fratele regelui, Alfonso I de Toulouse, Guillaume al II-lea de Nevers, Guillaume al III-lea de Warenne, Hugo al VII-lea de Lusignan și mulți alți aristorcrați și clerici de frunte.
Un sprijin și mai important a venit din partea oamenilor de rând. Bernard a scris Papei că, la câteva zile după prima predică, „am deschis gura, am vorbit și de-odată cruciații s-au înmulțit la infinit. Satele și orașele sunt acum pustii. De-abia dacă mai găsești un bărbat la șapte femei. Peste tot vezi văduve ale căror bărbați sunt încă în viață”.
S-a luat decizia ca luptătorii cruciați să plece după un an, în care timp trebuiau să facă pregătiri și să hotărască pe ce drum vor merge spre Țara Sfântă. Ludovic și Eugen au primit asigurări de sprijin din partea regilor al căror teritorii urmau să fie traversate: Géza al Ungariei, Roger al II-lea al Siciliei și împăratul bizantin Manuel I Comnen, deși acesta din urmă dorea ca luptătorii cruciați să depună un jurământ de fidelitate față de el, tot așa cum ceruse și bunicul lui, Alexie I Comnenul.
Între timp, Bernard a continuat să predice în Burgundia, Lorena și Flandra. Ca și în cazul primei cruciade, predicile au dus la atacuri nechibzuite împotriva comunităților de evrei. Un călugăr fanatic german pe nume Rudolf a fost se pare inițiatorul masacrării evreilor din Rhineland, Köln, Mainz, Worms și Speyer. Rudolf pretindea că evreii nu contribuie din punct de vedere financiar la completarea fondurilor necesare pentru salvarea Țării Sfinte. Bernard și arhiepiscopul Kölnului și Mainzului s-au opus cu vehemență acestor atacuri. Bernard a călătorit din Flandra în Germania ca să rezolve problema, reușind să potolească mulțimile, iar pe Rudolf consemnându-l într-o mânăstire.
Câtă vreme se mai afla în Germania, Bernard a propovăduit cauza cruciadei și lui Conrad al III-lea al Germaniei în noiembrie 1146, dar Conrad nu s-a arătat dornic să participe personal la luptă, predicile continuând însă în sudul Germaniei și în Elveția. În decembrie, când s-a reîntors din Elveția, Bernard s-a oprit la Speyer, unde, la o slujbă ținută în prezența lui Conrad, a întrebat: „Omule, ce ar trebui să mai fac pentru tine și nu am făcut?” Conrad nu a mai rezistat presiunilor și s-a alăturat cruciadei împreună cu mai mulți nobili, printre ei aflându-se și Frederic al II-lea al Suabiei. La fel ca și la Vézelay mai înainte și din Germania s-au înrolat numeroși oameni de rând.