Războiul civil afgan din 1989–1992 (în paștună: له ۱۹۸۹ څخه تر ۱۹۹۲ پوري د افغانستان کورنۍ جګړه), cunoscut și sub denumirea de Primul Război Civil Afgan, a avut loc între retragerea sovietică din Afganistan la 15 februarie 1989, care a pus capăt Războiului sovieto-afgan, și 27 aprilie 1992, ziua de după proclamarea Acordurilor de la Peshawar, care anunțau un nou guvern interimar afgan ce urma să își înceapă activitatea la 28 aprilie 1992.

Grupările mujahedine, dintre care unele erau aparent unite ca parte a „Guvernului Interimar Afgan”, au declarat în anii 1989–1992 că luptau împotriva ostilului „Stat marionetă” al Republicii Afganistan din Kabul. În martie 1989, „Guvernul Interimar Afgan”, în cooperare cu serviciul pakistanez de informații Inter-Services Intelligence (ISI), a atacat orașul Jalalabad, dar a fost înfrânt până în luna iunie, cunoscută astăzi drept Bătălia de la Jalalabad. Hezbi Islami al lui Hekmatyar și-a retras sprijinul pentru Guvernul Interimar Afgan după înfrângerea de la Jalalabad.

În martie 1991, o coaliție mujahedină a cucerit rapid orașul Host. În martie 1992, după ce a pierdut ultimele rămășițe ale sprijinului sovietic, președintele Mohammad Najibullah a acceptat să se retragă și să facă loc unui guvern de coaliție mujahedin. Un grup mujahedin, Hezb-e Islami Gulbuddin, a refuzat să participe la negocieri și discuții privind un guvern de coaliție în cadrul Acordurilor de pace de la Peshawar, sponsorizate de Pakistan, și a invadat Kabulul cu ajutorul generalilor khalqiști. Acest lucru a declanșat un război civil, începând la 25 aprilie 1992, între inițial trei, dar în decurs de câteva săptămâni cinci sau șase grupări sau armate mujahedine.

Context În octombrie 1978, opozanții reformelor guvernului Partidului Democrat al Poporului Afgan (PDPA), inclusiv modernizarea legilor islamice tradiționale privind viața civilă și căsătoria, schimbarea drapelului național într-un steag roșu de tip sovietic și impunerea reformei agrare, au început o revoltă și s-au autointitulat „mujahedini”.

În pofida unei rezoluții a Adunării Generale a ONU care condamna invazia URSS din 1979 și a solicitării Organizației Cooperării Islamice pentru o retragere sovietică imediată, rușii au rămas până la începutul anului 1989. Ei au reușit să preia controlul marilor orașe și al instalațiilor strategice, intensificând astfel sentimentele naționaliste în rândul rebelilor, care au atras trupele sovietice într-un război cu revolte urbane și armate tribale. Sovieticii au nivelat sate, au distrus canale de irigație și au plasat milioane de mine în încercarea de a elimina rebelii mujahedini. În acești nouă ani, între 500.000 și 2 milioane de afgani au fost uciși și milioane au fost strămutați, iar în număr mare au fugit în țările vecine. Noul lider sovietic Mihail Gorbaciov, preluând conducerea în 1985, sub presiunea Republicii Populare Chineze, a anunțat în 1987 intenția sa de a se retrage din Afganistan, retragere care a avut loc între mai 1988 și februarie 1989.

Mișcarea de rezistență mujahedină a început haotic în 1978 și a rămas întotdeauna extrem de fragmentată pe linii regionale, etnice, tribale și religioase: după patru ani, mujahedinii operau din aproximativ 4.000 de baze, un comandant tipic conducând câteva sute de oameni. În 1985, șapte grupuri mai mari de rebeli islamici sunniți și-au coordonat lupta împotriva sovieticilor, fiind cunoscute și ca Alianța Mujahedinilor din Peshawar 7, sprijinită de Pakistan. După ce sovieticii au părăsit Afganistanul în februarie 1989, unele grupuri mai mici au depus armele sau s-au alăturat guvernului, însă grupările mujahedine mai mari și-au continuat lupta împotriva guvernului PDPA al președintelui Mohammad Najibullah, care era încă sprijinit masiv de Uniunea Sovietică,Marshall, A. (2006). Retragerea în etape, rezolvarea conflictelor și reconstrucția statului (PDF). Academia de Apărare a Regatului Unit, Centrul de Studii pentru Cercetarea Conflictelor.

. Arhivat de la original (PDF) la 1 decembrie 2007. Accesat la 12 februarie 2008. pentru a stabili un guvern islamist. Multe dintre aceste grupuri mujahedine mai mari, precum Jamiat, existaseră cu ani înainte ca PDPA să preia puterea. Lideri precum Ahmad Șah Massoud și Jalaluddin Haqqani au încercat răscoale (cu sprijin pakistanez) în 1974 împotriva guvernului lui Daoud Han. Aceste revolte au eșuat, iar multe dintre aceste grupuri au fugit în Pakistan pentru a fi antrenate de ISI în vederea unei viitoare insurgențe împotriva guvernului Daoud Han, care avea să fie răsturnat de ofițeri militari ai PDPA doar patru ani mai târziu.

Atacuri între grupările mujahedine (1987–1989) Potrivit rapoartelor publicate în anii 1980, Hezb-e Islami Gulbuddin al lui Gulbuddin Hekmatyar și-a creat o reputație de a ataca alte forțe ale rezistenței, în special pe cele ale lui Ahmad Șah Massoud, precum și de a jefui sau bloca proviziile lor de hrană și arme, precum și caravanele organizațiilor de ajutor. Potrivit autorului Steve Coll, Hekmatyar l-a atacat pe Ahmad Șah Massoud atât de des încât Washingtonul (care îl sprijinea prin Pakistan) „se temea că ar putea fi o plantă secretă a KGB-ului a cărei misiune era să semene dezordine în cadrul rezistenței anticomuniste.” Rapoartele sugerează că comandanții lui Hekmatyar își economiseau oamenii și armele pentru a stabili Hezb-e Islami Gulbuddin ca organizația dominantă după plecarea sovieticilor.

În 1989, forțele lui Hekmatyar au desfășurat din nou un atac asupra forțelor lui Ahmad Șah Massoud, de această dată vizându-l pe Massoud și conducerea superioară a Șura-e Nazar - alianța militară și politică a lui Massoud, formată din 130 de comandanți din nord. Deși nu au reușit să-l ucidă sau să-l rănească pe Massoud, forțele lui Hekmatyar au torturat până la moarte 30 dintre oamenii lui Massoud, unii dintre ei fiind prieteni apropiați ai acestuia. Supraviețuitorii descriu torturile ca incluzând scoaterea ochilor, tăierea urechilor și a nasurilor și deschiderea abdomenelor. Massoud a ordonat în consecință o operațiune pentru a-i vâna pe criminali. Șura-e Nazar a reușit să-i captureze pe asasini, dar, în loc să se răzbune prin execuții, Massoud i-a trimis la Peshawar pentru a fi judecați de o instanță. Instanțele i-au condamnat la moarte. Ahmad Șah Massoud, de dragul unității afgane, a declarat: „Mesajul meu pentru oamenii lui Hekmatyar este că fără un front unit nu putem reuși, nu putem realiza nimic în Afganistan.” Roy Gutman de la United States Institute of Peace l-a considerat pe Massoud „singurul lider afgan cu o viziune integrată”.

În această perioadă (1987–89), atât Massoud, cât și Hekmatyar s-au luptat frecvent unul cu celălalt și și-au ucis ofițerii reciproc, iar retorica lui Massoud a fost rareori egalată de acțiuni. În 1988, de pildă, forțele lui Massoud au atacat loialiștii lui Hekmatyar în provincia Badahșan. În 1989, Massoud a arestat și executat unul dintre ofițerii locali ai lui Hekmatyar, Jamal Agha, pe care l-a acuzat că a ucis mai mulți comandanți ai Jamiat-e Islami: Mohammad Izzatullah, Mohammad Islamuddin, Mulla Abdul-Wadoud și Payinda Mohammad.

Susținătorii lui Hekmatyar l-au acuzat însă pe Massoud că i-a ucis pe acești comandanți pentru a-și centraliza autoritatea în rândurile Jamiat și că l-a înscenat pe Jamal, despre care susțineau că avea relații bune cu victimele. Acest lucru a fost afirmat de susținătorul Hezb-e Islami Gulbuddin Mohammad Tanwir Halim în cartea sa publicată în 2013. Totuși, această versiune a poveștii nu este confirmată, iar Hekmatyar era oricum larg nepopular din cauza crimelor sale brutale, deși acest lucru nu era neapărat valabil pentru unii dintre comandanții săi, precum Abdul-Rauf Safi, Abdul-Sabour Farid și poate Jamal, care se bucurau de relații decente cu alte grupuri. Massoud l-a numit ulterior pe Abdul-Rauf Safi comandant al Kabulului. Susținătorii lui Hekmatyar l-au mai acuzat pe Massoud de trădare din cauza armistițiilor sale cu forțele sovietice, iar în acest sens au avut sprijinul liderului Jamaat Mohammad Eșaq, care l-a criticat de asemenea pe Massoud pentru armistițiul cu sovieticii în a doua jumătate a ocupației. Se pare că Massoud încerca să-și formeze o bază independentă de Pakistan și, în acest demers, a încheiat într-adevăr înțelegeri cu guverne tradițional ostile mujahedinilor, inclusiv India și sovieticii; totuși, forțele sovietice, la cererea președintelui afgan Mohammad Najibullah, au atacat forțele lui Massoud înainte de retragere, în timpul Operațiunii Typhoon, ucigând peste 600 de membri ai Jamiat.

Totuși, acuzațiile de trădare de ambele părți par forțate. Coordonatorul pakistanez, Mohammed Yousaf, nu contestă versiunea lui Massoud despre povestea lui Jamal, în ciuda ostilității Pakistanului față de Massoud, și, în orice caz, aceasta a devenit un fapt împlinit. În mod similar, liderul mujahedin palestinian Abdullah Azzam a susținut că Massoud a fost un luptător legendar, deși Azzam, în mod notabil, rareori îi critica pe liderii mujahedini pentru a evita fricțiunile.

Ostilități: Jamiat-e Islami și Hezb-e Islami Gulbuddin În iunie 1990, luptele dintre Jamiat și Hezb-e Islami Gulbuddin din Logar și Parwan au provocat sute de victime de ambele părți.

Principalii participanți

Republica Afganistan

Guvernul PDPA/DRA După retragerea sovietică la 15 februarie 1989, guvernul președintelui Mohammad Najibullah și Partidul său Democratic al Poporului Afgan (PDPA) a rămas singur. Agențiile de informații ale SUA se așteptau ca regimul să se prăbușească în trei până la șase luni.Lester W. Grau – The Bear Went Over the Mountain: Soviet Combat Tactics in Afghanistan (1996)

Totuși, această estimare nu a luat în calcul mai multe resurse disponibile guvernului Republicii Democratice Afganistane (DRA). Prima dintre acestea era cantitatea mare de echipamente militare donate de Uniunea Sovietică. În 1989, armata și milițiile pro-guvernamentale și paramilitare încă dispuneau de 1.568 de tancuri, 828 de transportoare blindate, 4.880 de piese de artilerie, 126 de bombardiere moderne și 14 elicoptere de atac. De asemenea, DRA continua să primească ajutor masiv din partea Uniunii Sovietice, evaluat între două și șase miliarde de dolari anual, iar consilieri militari sovietici erau încă prezenți în Afganistan.

Forțele guvernamentale au ajuns să se bazeze și pe utilizarea unui număr mare de rachete Scud: între 1988 și 1992, Brigada 99 de Rachete a Forțelor Armate afgane a lansat peste 2.000 dintre acestea. A fost cea mai mare cantitate de rachete balistice folosită de la al Doilea Război Mondial. Această putere de foc considerabilă a fost suficientă pentru a ține mujahedinii la distanță. DRA s-a bazat foarte mult pe menținerea deschisă a Pasului Salang pentru a-și aproviziona trupele.

Brigada 99 de rachete Brigada 99 de rachete era responsabilă de arsenalul de rachete Scud al Kabulului; brigada era formată din afgani, precum și din cinci voluntari sovietici. Brigada a lansat aproximativ 2.000 de rachete între anii 1989 și 1992.Zaloga, Steven J. (28 February 2006). Scud Ballistic Missile and Launch Systems 1955–2005: No. 120. Lee Ray, Jim Laurier (Illustrated ed.). Oxford: Osprey Publishing. .

Brigada a fost înființată în anii 1980, în timpul războiului Sovieto-Afgan, iar resursele alocate acesteia au crescut drastic după retragerea sovietică. Membrii Brigăzii 99 au participat la Bătălia de la Jalalabad, la Asediul orașului Host, precum și la câteva lovituri de represalii împotriva Pakistanului pentru încălcarea spațiului aerian afgan.

Abdul Rașid Dostum (miliția Jowzjani) Miliția Jowzjani a lui Abdul Rașid Dostum, denumită oficial Divizia 53 Infanterie, a fost cea mai eficientă miliție pro-guvernamentală. Numărând aproximativ 40.000 de oameni proveniți din minoritatea uzbecă, aceasta primea ordine direct de la Najibullah, care o folosea ca forță de rezervă strategică și paramilitară. După 1989, această forță a fost singura capabilă să desfășoare operațiuni ofensive.Marshall, p. 3

Mujahideene