Ioan Damianici (uneori întâlnit și Demianici, în , în , romanizat Jovan (Iovan) Damjanić, ) a fost un general maghiar care a luptat în Revoluția maghiară din 1848. Este unul dintre puținii generali din istorie care nu au pierdut nicio luptă și este considerat un erou național în Ungaria.
Origine Conform arhivelor austriece și maghiare, Damianici s-a născut în Staza, în Granița militară croată, în familia unui grănicer sârb de religie ortodoxă. Unele surse sârbești indică locul nașterii ca fiind Straja, Banatul de Sud, însă acest fapt este puțin probabil, deoarece nu există o familie cu numele Damianici sau altul similar în Straja.
Sursele croate susțin că, deoarece Staza este un sat aproape exclusiv croat, Damianici ar fi fost de fapt greco-catolic. Alte surse susțin că Damianici avea origini aromâne.
Damianici a fost căsătorit cu Emilia Csernovics, nepoata contelui Péter Csernovics. El își încuraja soția să vorbească în maghiară:
Cariera militară până în 1848
Damianici a absolvit școala militară din Timișoara. Din 1820 a avut gradul de cadet (hadapród), iar din aprilie 1848 a devenit căpitan (főszázados) în cadrul Regimentului 61 de infanterie din Timișoara. Aici a intrat însă în conflict cu superiorul său, generalul Haynau, care îi critica pe maghiari și pe Kossuth. Din această cauză, Ioan Damianici a fost transferat în Italia ca comandant al unei companii de grenadieri.
Curând însă a cerut să fie rechemat în Ungaria, iar din 20 iunie a participat deja cu gradul de maior la organizarea și instruirea celebrului Batalion 3 de honvezi din Seghedin, cunoscut sub numele de „fehértollasok” („cei cu pană albă”). A fost un comandant excepțional, profund iubit de soldații săi, iar unitatea sa – „fehértollasok” – a devenit una dintre cele mai eroice formațiuni ale războiului maghiar de Independență.
Luptele din Banat (octombrie 1848–ianuarie 1849)
Damianici a fost un susținător al ideilor liberale, revoluționare și reformiste ce creșteau în popularitate în Ungaria. Datorită loialității sale, Ioan Damianici a avansat rapid în ierarhia militară după investirea guvernului condus de Lajos Batthyány. Când au început conflictele între sârbi (sprijiniți de Casa de Habsburg) și administrația maghiară, Damianici a susținut-o pe cea din urmă. El a ordonat ca un grup numeros de tineri sârbi din Seghedin (între 50 și 250) să fie executați, pentru a îi intimida pe revoluționarii sârbi care luptau împotriva Ungariei. Datorită brutalității sale, sârbii l-au poreclit Srbožder (mâncătorul de sârbi). Scriitorul sârb Jakov Ignjatović l-a descris drept "un Kléber al revoluției maghiare".
Batalionul său de honvezi a trecut prin botezul focului în luptele din jurul Szenttamásului la 14 iulie 1848. La asediul orașului din 19 august, a avut un rol conducător în atac. În timpul contraofensivei sârbe din 13 octombrie, care a vizat trei obiective principale (Óbecse, Törökbecse, Nagykikinda), a venit în sprijinul apărătorilor din Törökbecse cu un detașament de aproximativ 400 de oameni, determinând trupele sârbe să se retragă în debandadă. Atacul sârb a continuat până la 14 octombrie, iar în această zi Damianici a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și numit comandant de brigadă.
În Banat, situația forțelor maghiare după ofensiva sârbă din 12–14 octombrie s-a stabilizat într-o manieră relativ favorabilă. Superioritatea numerică și calitativă a trupelor maghiare a fost doar parțial contrabalansată de trecerea fortărețelor Arad și Timișoara de partea imperială. Deoarece armata maghiară nu dispunea de mijloacele necesare pentru asedierea cetăților, s-a trecut la lichidarea fortificațiilor sârbe.
Prima acțiune de acest tip a fost condusă de Ioan Damianici la 9 noiembrie, când a atacat fortificația de lângă Lagersdorf/Temesőr (Straja, unde, drept represalii, a ordonat executarea tuturor sătenilor, dar și a animalelor din gospodării), care bloca drumul dintre Vârșeț și Fehértemplom (Biserica Albă). Trupele sale au înaintat în două coloane și au cucerit fortificația prin atacuri de baionete, în timp ce trupele sârbe de intervenție au fost puse pe fugă de cavaleria lui Sándor Rózsa.
În cursul lunii noiembrie, Damianici a fost avansat la gradul de colonel și numit comandant de divizie de către guvernul revoluționar maghiar.
Următorul atac coordonat împotriva forțelor sârbe a fost declanșat la 10 decembrie 1848. Sarcina lui Ioan Damianici era să pornească din Vârșeț spre localitatea vecină Corneni, iar după ocuparea taberei de acolo să înainteze spre Alibunar, unde urma să se unească cu o altă coloană. Conform planului de operațiuni, Damianici trebuia apoi să se îndrepte, prin Ilancea și Iarcovăț, spre Tomașevaț unde, împreună cu trupele aflate pe celălalt mal al Timișului, să lanseze un atac comun asupra taberei sârbe.
Damianici și-a îndeplinit și de această dată misiunea cu succes: a ocupat Corneni și Alibunar, apoi și-a cantonat trupele la Iarcovăț, dorind să se asigure că forțele de pe celălalt mal al Timișului vor ajunge în fața Tomașevățului.
În timpul nopții însă, sârbii și-au concentrat forțele. Comandantul lor, generalul imperial Stevan Šupljikac, a înțeles că obiectivul maghiarilor era atacarea taberei de la Tomașevăț din două direcții și a decis să distrugă coloana condusă de Damianici. Populația din Iarcovăț i-a aprovizionat pe honvezi cu cantități mari de vin, iar Damianici — întorcându-se de la o consfătuire cu Ernő Kiss privind atacul din ziua următoare — a ordonat ca trupele să nu fie cazate în case, ci să campeze în aer liber, sub supravegherea directă a ofițerilor lor.
În cursul nopții a sosit armata lui Šupljikac, formată din aproximativ 10.000 de oameni și 20 de piese de artilerie. În schimb, Damianici dispunea de 23 de companii de infanterie (puțin sub 4 batalioane, aproximativ 4.000 de oameni), 4 escadroane de cavalerie și cel mult 14–16 tunuri. Atacul a avut loc târziu în noapte, între orele 3:30 și 4:00. Populația sârbă locală a participat activ la luptă, trăgând asupra honvezilor din case.
De partea maghiară s-au remarcat trei comandanți de excepție: Ioan Damianici, Károly Leiningen-Westerburg, căpitan, și Pál Kiss, maior, care fuseseră cazați în aceeași clădire și s-au grăbit să-și conducă trupele imediat ce luptele au început. În confruntarea nocturnă extrem de sângeroasă, forțele maghiare au ieșit învingătoare. Până dimineața, pierderile sârbilor au fost de aproximativ 350 de morți, plus circa 150 de civili; pierderile maghiare au fost de aproximativ 150 de oameni, dintre care 30 morți.
Generalul Ernő Kiss a ocupat apoi fortificațiile părăsite de la Tomașevăț, ceea ce a pus capăt operațiunii.
La 20 decembrie 1848, Ioan Damianici a fost avansat la gradul de general-maior.
La comanda Corpului III (9 ianuarie 1849 – 28 aprilie 1849)
În fruntea corpului de armată din Banat După o scurtă retragere medicală, la 9 ianuarie 1849, Ioan Damianici a revenit în serviciul activ ca comandant al corpului de armată din Banat (viitorul Corpul III). După înfrângerea de la Panciova din 2 ianuarie și abandonarea capitalei, conducerea maghiară a decis transferarea trupelor din sud spre teatrul principal de operațiuni. Damianici a fixat plecarea pentru 19 ianuarie, dorind să aștepte garnizoana din Biserica Albă și să asigure coloana refugiaților maghiari. Între timp însă, trupele sârbe conduse de Stevan Knićanin au lansat un atac.
Damianici a respins ofensiva sârbă și a trecut la contraatac, reușind aproape să încercuiască forțele inamice, care au fost salvate doar prin sosirea unui batalion de întărire. Ulterior, și-a retras trupele și s-a putut retrage relativ ordonat spre nord, unde, după unele ciocniri, i s-au alăturat garnizoana din Biserica Albă și două companii de Lugoj din cadrul gărzii naționale maghiare. Coloana unificată a lui Damianici a ajuns la Arad la 23 ianuarie 1849.
Aici a intrat în conflict cu Miklós Gaál, considerând că trupele reunite ar putea cuceri fortăreața printr-un asalt direct, însă cetatea nu era deloc pregătită pentru un atac frontal.
La 30 ianuarie, Damianici a trimis o divizie în sprijinul lui Józef Bem în Transilvania, după care, conform planurilor, a pornit spre Szolnok.
Evenimentele din luna martie
La Szolnok i s-a alăturat divizia lui Károly Vécsey, iar la 5 martie 1849 au obținut o victorie categorică asupra brigăzii Karger. Disputa privind atribuirea gloriei acestei bătălii a dus însă la un conflict între cei doi generali, în urma căruia Vécsey a fost obligat să părăsească comanda. În aceeași perioadă, Damianici a fost decorat cu Ordinul de Merit Militar, clasa a II-a.
Armata maghiară retrasă pe linia Tisei a fost reorganizată în corpuri de armată, iar corpul comandat de Damianici a devenit oficial Corpul III. A urmat apoi o pauză de aproximativ o lună pe teatrul principal de operațiuni. Deși Antal Vetter l-a numit pe Damianici la comanda armatei de pe Tisa Mijlocie, noua structură de comandă îl priva de funcția efectivă de comandant suprem al acestei armate, ceea ce a generat un nou conflict între cei doi.
Ulterior, Vetter a intrat în concediu medical, iar Artúr Görgei a fost numit comandant suprem interimar al armatei maghiare.
În cadrul campaniei de primăvară
Pe teatrul principal de operațiuni, după o întârziere de aproximativ o lună, a început campania de primăvară. În această perioadă, Ioan Damianici a fost ales și deputat în Dieta Ungariei pentru circumscripția Szolnok, datorită popularității sale în rândul maghiarilor, însă nu a parcurs procedura de validare a mandatului și nu a depus jurământul, astfel că nu a ocupat efectiv funcția de parlamentar. De asemenea, Lajos Kossuth și-a ridicat pălăria în fața lui Damianici, în semn de respect.
La 4 aprilie, în bătălia de la Tápióbicske, trupele Corpului I, comandate de György Klapka, au fost puse pe fugă de brigăzile de lui Josip Jelačić, însă intervenția lui Damianici a schimbat cursul confruntării. La 6 aprilie, în bătălia de la Isaszeg, Damianici a atacat brigada de ariergardă a lui Jelačić la marginea estică a Pădurii Regale, determinând retragerea acesteia, care a incendiat mai multe porțiuni ale pădurii în timpul retragerii. Ulterior, Klapka a atacat pe flancul vestic al pădurii, însă, după succese inițiale, a fost oprit de superioritatea numerică a sârbilor, iar trupele sale au fost afectate și de un atac de cavalerie, fără a putea ieși din zona împădurită.
În jurul orei 14:00, Damianici a ajuns pe câmpul de luptă și a înțeles imediat situația critică în care se afla Klapka. A direcționat o brigadă condusă de colonelul Károly Knezich spre proeminența nordică a Pădurii Regale. O altă brigadă, sub comanda locotenent-colonelului Pál Kiss, a fost trimisă în sprijinul lui Klapka. Artileria și-a poziționat-o pe un deal, iar cavaleria a dispus-o la est de Isaszeg, într-o depresiune a Pădurii Regale. În același timp, l-a chemat pe generalul Ludwig Aulich pe câmpul de luptă, împreună cu Corpul II.
Damianici intenționa să declanșeze un atac pentru a-l degreva pe Klapka de presiunea inamicului. Totuși, înainte ca brigada lui Kiss să ajungă la destinație, Klapka s-a retras. În consecință, Damianici s-a limitat la menținerea pozițiilor deja ocupate.
În jurul orei 15:00, observând că trupele imperiale care îl urmăreau pe Klapka se retrăgeau pe înălțimile din apropierea Isaszeg, Damianici a trecut la ofensivă. Flancul său drept nu a fost însă suficient asigurat, deoarece a presupus că această misiune era îndeplinită de unitățile Corpului VII.