Dreptul războiului este partea din dreptul internațional care reglementează condițiile pentru declanșarea războiului (jus ad bellum) și desfășurarea ostilităților (jus in bello). Legile războiului definesc suveranitatea și naționalitatea, statele și teritoriile, ocupația și alți termeni juridici esențiali. Printre alte aspecte, legile moderne ale războiului abordează declarațiile de război, acceptarea capitulării și tratamentul prizonierilor de război, principiile distincției, necesității și proporționalității precum și interzicerea anumitor arme care provoacă suferințe inutile sau excesive.
Dreptul războiului este considerat distinct de alte corpuri de legi – precum dreptul intern al statului al unui anumit beligerant într-un conflict – care pot impune limite legale suplimentare asupra conduitei sau justificării războiului (bellum iustum). Termenul dreptul războiului sau jus in bello se suprapune într-o oarecare măsură cu opinio juris (denumit și drept cutumiar), dar se referă la un corp foarte specific de drept internațional compus din drept cutumiar și drept bazat pe tratate.
Surse timpurii și istoric Statele au folosit de mult timp legea pentru a-și limita conflictele. Primele exemple ale unei legi a războiului provin de la babilonieni. Este vorba despre Codul lui Hammurabi rege al Babilonului, care în 1750 î.Hr. explică legile sale impunând un cod de conduită în caz de război:
Un exemplu din Cartea Deuteronomului 20:19–20 limitează amploarea daunelor aduse mediului, permițând tăierea numai a copacilor care nu sunt roditori pentru a fi folosiți în operațiunile de asediu, în timp ce copacii roditori trebuie păstrați pentru a fi folosiți ca sursă de hrană. În mod similar, Deuteronomul 21:10–14 cere ca femeile captive care au fost forțate să se căsătorească cu învingătorii unui război, apoi nu mai sunt dorite, să fie lăsate să plece oriunde doresc și cere ca acestea să nu fie tratate ca sclave și nici vândute pentru bani.
La începutul secolului al VII-lea, primul calif sunnit, Abu Bakr, în timp ce dădea instrucțiuni armatei sale musulmane, a stabilit reguli împotriva mutilării cadavrelor, uciderii copiilor, femeilor și bătrânilor. De asemenea, a stabilit reguli împotriva distrugerii mediului înconjurător, a copacilor și a uciderii animalelor inamicilor: .
În istoria bisericii creștine timpurii, mulți scriitori creștini considerau că creștinii nu puteau fi soldați sau lupta în războaie. Augustin de Hipona a contrazis această idee și a scris despre doctrina „războiului just, în care a explicat circumstanțele în care războiul putea sau nu putea fi justificat din punct de vedere moral justificat. În 697, abateele a convocat regi și lideri ai bisericii din Irlanda și Scoția la , unde le-a dat „”, care interzicea uciderea femeilor și copiilor în război și distrugerea bisericilor .
În afară de codul de conduită a cavalerilor din Europa medievală, Biserica Romano-Catolică a început, de asemenea, să promoveze învățături despre războiul just, reflectate într-o oarecare măsură în mișcări precum Pacea și armistițiul lui Dumnezeu. Eforturile de restricționare a amplotii războiului și, în special, de protejare a vieților și proprietăților necombatanților a continuat cu Hugo Grotius și încercările sale de scriere a legilpr războiului.
Sursele moderne
Dreptul modern al războiului se bazează pe trei surse principale:
Tratate legislative (sau convenții). Cutumele. Nu toate legile războiului derivă din astfel de tratate sau au fost încorporate în acestea, ceea ce poate indica importanța continuă a dreptului cutumiar, astfel cum este formulat în Clauza Martens. Un astfel de drept internațional cutumiar este stabilit prin practica generală a națiunilor, împreună cu . Principii generale. „Anumite principii fundamentale oferă orientări de bază. De exemplu, principiile distincției, proporționalității și necesității, care fac toate parte din dreptul internațional cutumiar, se aplică întotdeauna utilizării forței armate.”
Dreptul internațional umanitar pozitiv constă în tratate (acorduri internaționale), care afectează în mod direct legile războiului prin obligarea națiunilor care le-au semnat și ducând la obținerea unui consens larg.
Opusul legilor pozitive ale războiului sunt legile cutumiare ale războiului, multe dintre acestea fiind analizate în cadrul Proceselor de la Nürnberg. Aceste legi definesc atât drepturile permise ale statelor, cât și interdicțiile privind conduita acestora în relația cu forțele neregulate și statele nesemnatare.
Tratatul de armistițiu și regularizare a războiului semnat la 25 și 26 noiembrie 1820 între președintele Republicii Columbia, Simón Bolívar și șeful forțelor militare ale Regatului Spaniei, , este precursorul dreptului internațional umanitar.
Tratatul de la Guadalupe Hidalgo, semnat și ratificat de Statele Unite și Mexic în 1848, a stabilit reguli pentru orice războaie viitoare, inclusiv protecția civililor și tratamentul prizonierilor de război.
Codul Lieber, promulgat de Uniune în timpul Războiului Civil American, a avut un rol esențial în dezvoltarea legilor războiului terestru..See, e.g., .
Istoricul Geoffrey Best a numit perioada dintre 1856 și 1909 „epoca de maximă notorietate” a dreptului războiului . Aspectul definitoriu al acestei perioade a fost instituirea de către state a unui fundament juridic sau legislativ pozitiv (adică scris), care a înlocuit un regim bazat în principal pe religie, cavalerism și obiceiuri . În această eră „modernă”, conferința internațională a devenit forumul de dezbatere și acord între state, iar „tratatul multilateral” a servit drept mecanism pozitiv de codificare. Hotărârea Tribunalului de la Nürnberg privind „Legea referitoare la crimele de război și crimele împotriva umanității” a susținut, în conformitate cu liniile directoare ale Principiilor de la Nürnberg, că tratatele precum Convenția de la Haga din 1907, fiind acceptate pe scară largă de „toate națiunile civilizate” timp de aproximativ jumătate de secol, făceau parte la acel moment din dreptul cutumiar al războiului și erau obligatorii pentru toate părțile, indiferent dacă acestea erau sau nu semnatare ale tratatului respectiv.
Interpretările dreptului internațional umanitar se schimbă în timp, iar acest lucru afectează și legile războiului. De exemplu, Carla Del Ponte, procurorul șef al Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, a subliniat în 2001 că, deși nu există un tratat specific care să interzică utilizarea proiectilelor cu uraniu sărăcit, există o dezbatere științifică în curs de dezvoltare și îngrijorări exprimate cu privire la efectul utilizării acestor proiectile și este posibil ca, în viitor, să se ajungă la un consens în cercurile juridice internaționale cu privire la faptul că utilizarea acestor proiectile încalcă principiile generale ale dreptului aplicabil utilizării armelor în conflictele armate
Evoluția
Unele dintre legile războiului se referă la modul corect de purtare a războiului, ceea ce se numește jus in bello. Alte legi ale războiului prescriu când națiunile pot sau trebuie să intre în război, ceea ce juriștii internaționali numesc jus ad bellum. În parte datorită lui Grotius și dezvoltării dreptului modern al națiunilor, timp de aproape trei secole după încheierea Războiului de Treizeci de Ani, Europa a intrat într-o perioadă care poate fi numită „epoca de aur a jus in bello, a constrângerilor pozitive asupra conducerii războiului” . În general, conflictele internaționale din Europa erau bătălii organizate, purtate de armate profesioniste, care luptau pentru obiective politice limitate și fixe. Civilii și populațiile civile erau de obicei lăsate mai mult sau mai puțin neafectate de forțele militare. Pe măsură ce secolul al XIX-lea se apropia de sfârșit, eforturile de codificare și dezvoltare a dreptului războiului și de control al utilizării armelor au devenit și mai intense. Existau speranțe profunde că războiul ar putea fi în cele din urmă abolit, având în vedere progresul civilizației. Aceste speranțe erau legate de ideea că judecata și arbitrajul internațional ar putea înlocui războiul ca mijloc de soluționare a disputelor internaționale. În 1864, 12 țări au semnat Convenția de la Geneva a Crucii Roșii, care proteja personalul spitalelor și al ambulanțelor.
Între 1899 și 1907, au fost emise numeroase convenții de la Haga, diverse și detaliate, care au fost rezultatul a două conferințe de pace de la Haga. Prima a fost convocată în 1898 de țarul Nicolae al II-lea, care a declarat:Guvernul imperial consideră că momentul actual ar fi foarte favorabil pentru a căuta, prin intermediul discuțiilor internaționale, cele mai eficiente mijloace de a asigura tuturor popoarelor beneficiile unei păci reale și durabile și, mai ales, de a pune capăt dezvoltării progresive a armamentelor actualeCitat în J.H. Choate, The Two Hague Conferences 5 (1913)..
Scopuri S-a comentat adesea că crearea de legi pentru ceva atât de inerent fără lege precum războiul pare o lecție de absurditate. Dar, pe baza respectării a ceea ce se numea dreptul internațional umanitar cutumiar de către părțile beligerante de-a lungul timpului, mulți credeau, mai ales după secolul al XVIII-lea, că procesul de codificare a legilor războiului ar fi benefic. Clasificarea tipului de conflict care are loc este, de asemenea, importantă. În funcție de modul în care este clasificat un conflict, anumiți actori pot sau nu pot folosi forța împotriva unei alte puteri. Acest lucru poate duce la clasificarea tactică a unui conflict, astfel încât un actor să aibă dreptul exclusiv de a folosi forța. Uneori, pentru a face acest lucru, se creează chiar și un nou corp legislativ.
Unele dintre principiile centrale care stau la baza legilor războiului sunt : Războaiele ar trebui să se limiteze la atingerea obiectivelor politice care au declanșat războiul (de exemplu, controlul teritorial) și nu ar trebui să includă distrugeri inutile. Războaiele trebuie încheiate cât mai repede posibil. Persoanele și bunurile care nu contribuie la efortul de război trebuie protejate împotriva distrugerilor și greutăților inutile.
În acest scop, legile războiului au ca scop atenuarea greutăților războiului prin: * Protejarea atât a combatanților, cât și a persoanelor protejate necombatanți de suferințe inutile. Protejarea anumitor drepturi fundamentale ale persoanelor protejate care cad în mâinile inamicului, în special prizonierii de război, răniții și bolnavii, copiii și ii protejați. * Facilitarea restabilirii păcii.
Ideea că există un drept la război se referă, pe de o parte, la jus ad bellum, dreptul de a face război sau de a intra în război, presupunând un motiv precum apărarea împotriva unei amenințări sau a unui pericol, presupune o declarație de război care avertizează adversarul (războiul este un act loial), iar pe de altă parte, jus in bello, legea războiului, modul de a face război, care implică comportamentul soldaților investiți cu o misiune pentru care nu este permisă orice fel de violență. În orice caz, însăși ideea unui drept la război se bazează pe o idee de război care poate fi definită ca un conflict armat, limitat în spațiu, în timp și prin obiectivele sale. Războiul începe cu o declarație (de război), se termină cu un tratat (de pace) sau un acord de capitulare, sau un act de divizare etc. Legile războiului se aplică și conflictelor care au loc în prezent. Pe măsură ce conflictele se schimbă în timp, la fel se schimbă și legile care le guvernează. Prin urmare, pot fi create noi legi. Acest lucru se observă recent în „politicile de asasinat” adoptate în timpul „Războiului împotriva terorismului” .
Principii
Necesitatea militară, împreună cu distincția, proporționalitatea, umanitatea (uneori numită suferință inutilă) și onoarea (uneori numită cavalerism) sunt cele cinci principii cele mai des citate ale dreptului internațional umanitar care reglementează utilizarea forței în conflictele armate.