Radu Golescu-Știrbei, cunoscut și sub numele de Radul sau Răducanul Golescu (chirilic: Радꙋ̆л sau Ръдуканꙋ̆л Голєскꙋ̆л,Manea, p. 141 ), a fost un politician, mare ban, întreprinzător și filantrop din Țara Românească. A fost nepotul matern al lui Radu Leurdeanu Golescu și tatăl scriitorilor Iordache Golescu și Dinicu Golescu. Viața și activitatea sa politică s-au desfășurat în perioada domniilor fanariote, când principii greci sau elenizați conduceau țara sub suzeranitate otomană. Deși educat în limba greacă, el era un boier autohton și, asemenea fiilor săi, s-a apropiat de primele manifestări ale naționalismului românesc, în special de orientarea economică a acestuia. Totuși, a alternat aceste poziții cu episoade de implicare în practicile fiscale abuzive ale administrației fanariote, fapt pentru care a fost criticat de contribuabilii țării. Înainte de afirmarea politică, și-a construit reputația de întreprinzător, investind în exporturi profitabile și contribuind la extinderea conacului familiei de la Golești. În ultimul deceniu al vieții, a reinvestit o parte considerabilă a averii în sprijinirea comunităților rurale, înființând școli sătești și finanțând tipărirea de cărți.

Ascensiunea politică a lui Radu a început la începutul anilor 1780, când a ocupat dregătoria de spătar, supraveghind totodată lucrările de la Curtea Domnească din Târgoviște. A rămas legat de județul Dâmbovița, în special în calitate de ispravnic al acestuia, funcție pe care a deținut-o până la îndepărtarea sa din slujbă de către otomani, în contextul războiului ruso-turc din 1787. Din 1794, a primit dregătoria de mare logofăt, cu atribuții în domeniul politicii externe, iar în anii 1799–1800 a îndeplinit primul său mandat de mare ban al Olteniei. În această perioadă, a comandat și o mică formațiune militară muntenească aflată în sprijinul otomanilor împotriva liderului răsculat Osman Pazvantoğlu. Alungat din țară în 1802, când părți din Țara Românească au fost devastate de incursiunile acestuia, a petrecut câțiva ani într-o relativă retragere, inclusiv după revenire; între timp, fiii săi s-au implicat la rândul lor în viața politică, pătrunzând treptat în ierarhia dregătoriilor boierești. În timpul războiului Ruso-Turc din 1802-1812, Golescu s-a orientat spre Imperiul Rus, însă a rămas marginalizat în administrația Țării Românești aflate sub ocupație rusă. Adversar al domnului Constantin Ipsilantis, care revenea la conducere, a ales să plece într-un al doilea exil, în Moldova.

Golescu s-a întors în Țara Românească în timpul domniei lui Ioan Caragea, care l-a însărcinat pe fostul ban cu lucrări de salubrizare menite să limiteze efectele epidemiei de ciumă cunoscute sub numele de „ciuma lui Caragea”. Răsplătit cu un al doilea și apoi cu un al treilea mandat de mare ban, a ocupat ulterior pentru scurt timp dregătoria de mare vistier, în această calitate susținând unele dintre politicile fiscale controversate ale lui Caragea. El și fiul său Iordache au fost în cele din urmă marginalizați, în 1817, pe fondul conflictului deschis dintre domn și boierii cu orientări naționaliste. Banul Golescu a murit la scurt timp după aceea, iar înmormântarea sa a fost ultima ceremonie oficială la care a participat Caragea, înainte de a părăsi țara. Fiii lui Golescu au încercat ulterior să revină la orientarea economică promovată de tatăl lor, căutând sprijin pentru aceste politici în perioada regimului Regulamentului Organic. Numeroșii săi nepoți au îmbrățișat ideile liberal-radicale, majoritatea implicându-se în mișcarea revoluționară de la 1848 din Țara Românească.

Biografie

Origini și tinerețe Deși purta numele de familie Golescu, Radu provenea din această familie pe linie maternă. Mama sa, Anița, era fiica lui Radu Leurdeanu Golescu, boier care încercase să obțină tronul Țării Românești în anii 1710, înainte de a trece de partea Monarhiei Habsburgice. Fratele Aniței, Constantin, a murit fără descendenți, astfel că Radu a devenit moștenitorul domeniilor familiei.Almaș, p. 77-80

Tot pe linie maternă, Radu era stră-strănepotul lui Stroe Leurdeanu, cunoscut pentru implicarea sa în conflictele politice din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.Iorga (1906), p. 47-48Urechia, p. 34 Acesta ridicase un conac la Golești, moșia care a dat numele familiei, situată la marginea sudică a fostului județ Muscel.Fotino, p. 3–7

Numele „Golescu” a fost folosit sporadic de diferite ramuri ale neamului; primul purtător atestat este un clucer din secolul al XVI-lea, tot Radu Golescu, aflat în slujba domnului Radu Paisie. În secolul al XVIII-lea, numele a fost reluat și consacrat în ramura descendentă din Radu Leurdeanu Golescu, care apare în unele documente menționat doar ca „Radu Leurdeanu”.Anghelescu, p. 6-9 Acesta a murit în 1731, la reședința sa din Oltenia, teritoriu aflat atunci sub administrație habsburgică, cunoscută sub numele de Banatul Craiovei.

Viitorul mare ban Radu Golescu-Știrbei s-a născut la 3 mai 1746, din căsătoria Aniței cu Nicolae Știrbei, polcovnic în oastea Țării Românești.Crutzescu & Teodorescu, p. 256 Tatăl lui Nicolae, Ilie, i se alăturase lui Radu Leurdeanu Golescu în demersurile sale politice și în exilul său din Oltenia; la momentul nașterii lui Radu, această regiune fusese deja reintegrată în Țara Românească, aflată sub regim fanariot. Din partea familiei Știrbei, a moștenit proprietăți în Dâmbovița, inclusiv satul Produlești-Ghinești.Nițulescu, p. 161–164

Golescu-Știrbei a primit o educație corespunzătoare standardelor secolului al XVIII-lea. Probabil instruit în mediul familial, și-a păstrat caietele și manualele manuscrise în limba greacă. Acestea indică studii de geografie, geometrie, aritmetică, mitologie greacă și literatură greacă veche, cu texte din Hesiod, Teocrit, Anacreon, Bion din Smirna și Pindar.Novac, p. 474–475

Debutul său politic a fost legat de dregătoriile administrative din Dâmbovița. Probabil a intrat în serviciul public în jurul lunii august 1782, când, în calitate de paharnic și ispravnic al județului, a fost însărcinat să soluționeze un litigiu între Mănăstirea Nucet și Mănăstirea Stelea.Nițulescu, p. 159-161

Din căsătoria sa cu Zoița, numită posibil Zinca, fiica lui Costache Florescu, Radu a avut patru fii și o fiică. O posibilă ordine a nașterii lor este oferită de istoricul literar Mircea Anghelescu: fiul cel mare, Nicolae, s-ar fi născut în 1772 sau 1773, urmat de Iordache Golescu, în 1774 sau 1775, iar fratele lor, Dinicu Golescu, este singurul pentru care se cunoaște cu exactitate data nașterii (7 februarie 1777).

Istoricul Vasile Novac indică însă alte surse, potrivit cărora Iordache s-ar fi născut în 1768 sau 1770, fiind astfel cel mai mare dintre frați. Același autor menționează că una dintre fiicele lui Radu, Ana, s-a căsătorit cu marele ban Mihalache Racoviță. Un alt fiu, Ianache, este slab documentat; câteva surse indică faptul că a deținut dregătoria de stolnic și că ar fi murit înainte de 1815, deși un document ulterior sugerează că era încă în viață în 1821.

Avansarea politică a lui Radu Golescu a devenit vizibilă în 1784, când a fost numit spătar al Țării Românești. În 1785, domnul Mihai Suțu i-a încredințat supravegherea lucrărilor de restaurare de la Curtea Domnească din Târgoviște, inclusiv realizarea unor fresce noi de către Popa Ioan Zugravu. O inscripție din biserica domnească, datată august 1785, îl menționează cu rangul de mare paharnic, dregătorie pe care nu o mai deținea în ianuarie 1786, potrivit unui act de proprietate privind moșia Fundeni, cumpărată de la Neculae Cocoș.

Activitatea sa a inclus și măsurarea hotarelor proprietăților orașului, precum și soluționarea litigiilor dintre boierul Grigore Greceanu și locuitorii din Târgoviște. A fost numit pentru prima dată mare clucer înainte de august 1786, continuând în același timp să exercite funcția de ispravnic până la sfârșitul anului 1787. Însemnările târgovișteanului Dumitrache al Popii Gheorghe sugerează că Golescu ar fi fost reținut de armata otomană, ceea ce a dus la întreruperea mandatului său („Nu l-am mai văzut niciodată”). Istorica Gabriela Nițulescu consideră că episodul este legat de războiul ruso-turc din 1787, perioadă în care Târgoviște se afla sub administrație militară otomană, și situează evenimentele cel mai probabil în lunile ianuarie–februarie 1788; în martie, noii ispravnici erau Greceanu și Ioniță Caramanlău.

Ascensiune politică Istoricul Constantin Dinu îl consideră pe Radu Golescu-Știrbei unul dintre „boierii cei mai interesați de dezvoltarea capitalismului”, din categoria celor care au înființat manufacturi și au stimulat activitatea comercială.Anghelescu, p. 11-13 O mare parte din viață și-a consacrat-o acumulării unei averi personale; în ultimul său testament, redactat în februarie 1815, nota: „n-am prăpădit [averi], ci încă om adăugat, încât pociu zice că le-am îndoit”, adică nu și-a risipit bunurile, ci le-a sporit până la a le dubla.

După cum observa Nicolae Iorga, situația sa financiară era totuși dificilă în jurul anului 1800, fiind implicat în numeroase afaceri și având datorii considerabile. Deși a pierdut moșia din Fundeni, înstrăinată ulterior altor familii, a compensat prin noi achiziții în Dâmbovița, precum Dâmbovicioara (iulie 1787) și Ghimpați (înainte de 1815).

La un moment dat înainte de 1816, împreună cu vărul său Sandu Golescu, a înființat două mori de apă, cunoscute sub numele de „Morile Sandului”, la gura râului Doamnei, la est de Pitești.Pănoiu, p. 60–61 Radu a fost un producător important de miere, ceară, fân și porumb, pe care le exporta prin intermediul unui negustor transilvănean, Constantin Hagi Popp. A angajat lucrători calificați veniți din alte regiuni și a deschis mai multe prăvălii, precum și un han pe Podul Calicilor din București.Potra, p. 126Vintilă-Ghițulescu, p. 266 Potrivit propriilor sale mărturii, hanul fusese „cumpărat și renovat” de el, probabil în jurul anului 1800, devenind ulterior unul dintre cele mai mari și mai încăpătoare din oraș.

În 1788, Radu a fost numit din nou mare clucer. În anul următor, a participat la redeschiderea bisericii domnești din Târgoviște, la o ceremonie la care a luat parte și domnul Nicolae Mavrogheni. Invazia habsburgică din noiembrie 1789 l-a îndepărtat pe acesta și a lăsat țara sub ocupație până în 1791. Autoritățile habsburgice au guvernat printr-o formă reorganizată a Divanului boieresc, prezidat de Josias of Saxe-Coburg-Saalfeld, iar Golescu a fost cooptat în acest organism cu rangul de vornic.

În decembrie 1793, el i-a solicitat domnului Alexandru Moruzi aprobarea de a închina Mănăstirea Vieroși, aflată pe moșia sa și întemeiată de strămoșii Leurdeanu, unei mănăstiri ortodoxe grecești de pe Muntele Athos. Cererea a fost respinsă ca fiind contrară obiceiurilor locale, mitropolitul Dositei Filitti subliniind totodată că Golescu nu era descendent pe linie bărbătească din Stroe Leurdeanu.Urechia, pp. 33–35

Până în septembrie 1794, ajuns mare logofăt, Golescu se ocupa de strângerea dărilor și a cumpărat de la Moruzi dreptul de a percepe taxele de la producătorii de vin din întreg județul Argeș. Ulterior s-a plâns domnitorului că fusese păgubit de debitori. Deși podgoriile se aflau în Muntenia, reclamația sa a fost cercetată de autoritățile din Oltenia. La scurt timp a izbucnit ciuma în Țara Românească, iar Moruzi a coordonat măsurile de izolare și combatere a epidemiei; în aprilie 1795, Golescu a fost însărcinat personal cu dezinfectarea unor zone din București. Un document judecătoresc din iulie 1795 menționează existența unei mahalale Golescu, unde Grigorie Bujoreanu și boierul Barbucică îndeplineau atribuții de supraveghere sanitară.Urechia, pp. 748–749