thumb|Călăraș de Sava Henția Călărașii (militari) reprezintă una dintre cele mai vechi și mai importante categorii de cavalerie din spațiul românesc, cu un rol esențial în organizarea militară a Țărilor Române și, ulterior, a statului român modern. Termenul provine din verbul „a călări” și desemna inițial ostașii călare aflați în slujba domnitorului.

În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova, călărașii erau parte a „oastei celei mari” și, mai ales, a „oastei celei mici” – armata permanentă a domnitorului. Ei erau recrutați în principal dintre țăranii liberi (moșneni și răzeși), mici boieri sau slujitori domnești, având obligații militare în schimbul unor privilegii (pământ, scutiri de dări, leafă). Călărașii erau trupe de cavalerie ușoară, extrem de mobile, specializate în recunoaștere, hărțuire, atacuri rapide și urmărirea inamicului. În confruntările cu Imperiul Otoman, Regatul Ungariei sau Uniunea Polono-Lituaniană, mobilitatea lor era esențială pentru tactica defensivă bazată pe teren, ambuscade și retrageri strategice.

Armamentul călărașilor varia în funcție de epocă și statut social. În secolele XV–XVI, aceștia utilizau lancea, sabia, buzduganul și arcul, ulterior fiind adoptate armele de foc portative (pistoale, archebuze). Protecția era relativ ușoară: zale, coifuri simple, scuturi mici sau deloc, pentru a păstra viteza de deplasare. Caii erau selecționați pentru rezistență și adaptabilitate, nu pentru forță brută, ceea ce diferenția cavaleria românească de cavaleria grea occidentală.

În secolele XVII–XVIII, călărașii devin unități tot mai bine definite administrativ, fiind integrați în structuri permanente. În Țara Românească existau „călărași de curte” (garda domnească) și călărași teritoriali. În Moldova, organizarea era similară, cu diferențe locale. Rolul lor începe să se schimbe sub influența modelului militar otoman și apoi a celui rus și austriac.

O etapă decisivă are loc în secolul al XIX-lea, după adoptarea Regulamentelor Organice (1831–1832), când armata este modernizată pe model occidental. Călărașii devin regimente regulate de cavalerie. După Unirea Principatelor din 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, armata este unificată, iar unitățile de călărași sunt integrate în structura națională.

În timpul Războiul de Independență al României, regimentele de călărași au avut rol de recunoaștere, legătură și urmărire a trupelor otomane, demonstrând utilitatea cavaleriei într-un conflict deja dominat de arme de foc moderne. La începutul secolului XX, călărașii făceau parte din cavaleria armatei române, alături de roșiori (altă categorie de cavalerie).

În Primul Război Mondial, cavaleria – inclusiv călărașii – a fost folosită atât în misiuni clasice (recunoaștere, acoperire), cât și în lupte directe, deși eficiența cavaleriei tradiționale a scăzut dramatic în fața mitralierelor și artileriei moderne. Totuși, în campaniile din 1916–1917, pe frontul din Moldova, mobilitatea lor a rămas un avantaj în anumite operațiuni.

În perioada interbelică, regimentele de călărași au continuat să existe ca parte a cavaleriei române, fiind treptat modernizate (introducerea armamentului automat, reorganizare pe brigăzi). În Al Doilea Război Mondial, unitățile de cavalerie române au participat atât pe Frontul de Est, cât și după 23 august 1944 împotriva Germaniei naziste. Deși încă montate, multe unități au fost parțial motorizate.

După instaurarea regimului comunist și reorganizarea armatei după model sovietic, cavaleria clasică a fost desființată treptat, fiind înlocuită de unități mecanizate și blindate. Astfel, călărașii au dispărut ca armă distinctă, dar tradiția lor s-a păstrat simbolic în istoria militară românească.

În esență, călărașii au fost coloana vertebrală a cavaleriei române timp de câteva secole, reprezentând forța mobilă, flexibilă și adaptabilă a armatei, evoluând de la oaste medievală bazată pe obligații feudale la unități moderne integrate într-o armată națională.

Note

Categorie:Cavalerie