miniatura|Pogromul de la Iași în România, iunie 1941. Victime ale masacrelor, abandonate pe străzile orașului. miniatura|Înregistrarea suspecților în zilele masacrelor. miniatura|Evreii închiși în secția centrală de poliție a orașului pe 29 iunie. miniatura|Cadavre de evrei pe străzile Iașului în timpul pogromului. miniatura|Victime ale unuia dintre trenurile de După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost una dintre cele 4 țări recunoscute oficial drept „aliat al Germaniei hitleriste” prin Tratatele de pace de la Paris din 1947 (alături de Bulgaria, Finlanda și Ungaria). Tratatul de pace cu România obliga țara să-i aresteze și să-i aducă în judecată pe cei acuzați de „crime de război și crime împotriva păcii și umanității”.

În Cehoslovacia și Ungaria, zeci de mii de persoane au fost condamnate, iar sute au fost executate. Numai în Bulgaria, condamnările la moarte s-au ridicat la 2.618, dintre care 1.576 au fost executate. România a fost singura țară din Europa de Est care a inițiat doar un număr mic de proceduri judiciare împotriva acuzaților de criminali de război și colaboratori. Această declarație de responsabilitate practic singulară a permis multora dintre cei vinovați de crime de război și colaborare să scape de justiție în România postbelică. Regimul postbelic a fost „îngăduitor” cu masa de antisemiți genocidari, condamnându-i la pedepse relativ minore și acordând amnistii. De exemplu, la 1 iunie 1945, Lucrețiu Pătrășcanu a obținut cu succes comutarea a 29 de pedepse cu moartea de către Rege. Deși sute de înalți oficiali și ofițeri au fost condamnați la închisoare pe viață sau la pedepse lungi cu închisoarea, toți cei care nu au murit în închisoare au fost eliberați între 1958 și 1962.

Doar 4 criminali de război români au fost executați (Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu și Gheorghe Alexianu), iar alte sute au fost condamnate la închisoare sau muncă silnică. Doar puțin peste 200 de români au fost condamnați în cadrul proceselor inițiale postbelice, desfășurate de „Tribunalele Poporului”. Deși cele două instanțe (cu sediul la Cluj și București) au condamnat 668 de persoane, marea majoritate a acestora erau străini. Cu toate acestea, după desființarea „Tribunalelor Poporului”, au existat mai multe procese privind crime de război și „crime împotriva păcii”.

Context Sub conducerea lui Ion Antonescu, România a aderat la Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940 ca stat suveran, a participat la Operațiunea Barbarossa ca partener egal al Germaniei și nu a fost niciodată ocupată de Wehrmacht. Hitler l-a respectat pe Antonescu, care a condus a treia cea mai mare forță a Axei din Europa: 585.000 de soldați români au servit pe Frontul de Est în perioada iunie-octombrie 1941. Deși nu a fost complet un partener voluntar, România a fost un partener și nu un vasal, iar țara a rămas sub controlul unui conducător autohton. După Armistițiul de la Cassibile din septembrie 1943, România a devenit a doua putere a Axei în Europa. În august 1944, românii au executat cea mai reușită lovitură de stat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În douăzeci și patru de ore și și-au proclamat alianța cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite.

Holocaust

România se clasează pe primul loc printre țările care au comis Holocaustul, în afară de Germania nazistă. Holocaustul românesc a fost în afara controlului naziștilor. Începutul său nu a necesitat intervenția nazistă, România fiind singurul aliat al celui de-al Treilea Reich care și-a desfășurat campania genocidă fără intervenția SS-ului lui Heinrich Himmler. „Masacrul pe scară largă al evreilor” în teritoriile sovietice ocupate de România a fost „un genocid operațional separat de Soluția Finală nazistă”. A fost de departe cea mai mare exterminare a evreilor de către forțe non-germane. România a respins, de asemenea, planurile naziste asupra evreilor săi, refuzând în cele din urmă să deporteze evrei români în lagărul de exterminare Belzec. Cu toate acestea, între 280.000 și 380.000 de evrei au murit în teritoriile controlate de România. România a preluat chiar și conducerea în Holocaust în primele săptămâni ale Operațiunii Barbarossa. Acest lucru a fost recunoscut de Adolf Hitler la 19 august 1941: „În ceea ce privește chestiunea evreiască, se poate afirma acum cu certitudine că un om precum Antonescu urmărește politici mult mai radicale în acest domeniu decât am făcut-o până acum”. Regimul lui Ion Antonescu ucidea femei și copii evrei, curăța comunități evreiești întregi, în timp ce Germania nazistă masacra doar bărbați evrei. România a fost singura țară, în afară de Germania însăși, care „a implementat toți pașii procesului de distrugere, de la definiții la ucideri”.

Procese

miniatura|Singura execuție postbelică a criminalilor de război români, Jilava, 1 iunie 1946. Inițiativa de a-i urmări penal pe foștii demnitari români a venit de la Vladislav Vinogradov, șeful Comisiei Aliate din România. La 10 octombrie 1944, Vinogradov a prezentat o listă cu 47 de suspecți de criminali de război care urmau să fie arestați. Alte liste au apărut pe 18 și 20 octombrie, iar acestea includeau oficiali pre-Antonescu, precum prim-ministrul Ion Gigurtu. Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul comunist al Justiției, a adoptat legi privind urmărirea penală a criminalilor de război în ianuarie 1945.

„Tribunalele Poporului” au fost înființate în România prin decretul regelui Mihai I din 21 aprilie 1945. Acestea se bazau pe modelul de la Nürnberg și aveau aceleași patru categorii de acuzații: conspirație pentru preluarea guvernării legale a țării, crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității. „Tribunalele Poporului” ulterioare, care au vizat în mod specific presupușii criminali de război, au condamnat doar 668 de persoane (multe dintre ele în lipsă ) înainte de dizolvarea lor la 28 iunie 1946. Unele procese erau încă în curs de desfășurare când „Tribunalele Poporului” au fost desființate , astfel încât sentințele lor au fost pronunțate ulterior. Majoritatea celor 668 de persoane condamnate de „Tribunalele Poporului” erau ocupanți maghiari din Transilvania de Nord și colaboratorii lor, mai degrabă decât români aflați sub regimul mareșalului Antonescu. Aceștia au fost judecați de tribunalul cu sediul la Cluj. Celălalt tribunal, cu sediul la București, a condamnat doar 187 de persoane. Cele două tribunale au pronunțat un total de 48 de condamnări la moarte, dar doar 4 au fost efectiv executate. După lichidarea „Tribunalelor Poporului” în 1946, procesele asociate cu „crime împotriva păcii” și alte acuzații legate de război au continuat în anii următori. Legea nr. 291 din 1947, pe baza căreia se desfășurau aceste procese, interzicea execuțiile. Aceasta prevedea pedepse cuprinse între 15 ani și închisoare pe viață. Opt membri ai guvernului lui Ion Antonescu au fost anchetați în 1946, dar au fost achitați de „Tribunalele Poporului”. Cu toate acestea, ulterior au fost judecați pe baza principiului „răspunderii colective” și condamnați pentru „crime împotriva păcii” la începutul anului 1949.

Dintre cele 57 de persoane judecate în procesul de la Iași, 12 erau militari, 22 erau jandarmi și 21 erau civili. La acestea se adăugau prefectul județului Iași și primarul orașului Iași. Un total de 165 de martori, în majoritate supraviețuitori ai pogromului de la Iași, au depus mărturie în cadrul procesului. Procesul a început în 1947, cu 223 de persoane arestate inițial. Actul de acuzare afirma că numărul victimelor era de peste 10.000. Acest lucru contrasta cu poziția oficială a guvernului Antonescu, care număra doar 500 de „iudeo-comuniști”. Câțiva dintre acuzați au fost achitați. Acuzarea s-a bazat pe patru categorii principale de argumente:

zvonuri despre cooperarea evreilor cu inamicul, comunicate publicate de autorități, documente ale armatei, ordine ale autorităților locale care obligau evreii să predea anumite obiecte personale (faruri, binocluri și aparate foto).

În final, condamnările au fost:

21 condamnați la muncă silnică pe viață și la plata a 100 de milioane de lei despăgubiri; 1 a fost condamnat la închisoare pe viață în condiții dure și la plata a 100 de milioane de lei despăgubiri; 7 au fost condamnați la 25 de ani muncă silnică; 11 au fost condamnați la 20 de ani muncă silnică și la plata a 100 de milioane de lei despăgubiri; 1 a fost condamnat la 20 de ani de închisoare în condiții dure și la 100 de milioane de lei despăgubiri; 6 au fost condamnați la 15 ani de muncă silnică și la 100 de milioane de lei despăgubiri; 1 a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică.

În 1953, coloneii Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu au fost condamnați pentru crime împotriva umanității și crime de război. Acestea au inclus implicarea în pogromul de la Iași, deportarea evreilor în Transnistria și tratamentul inuman al civililor. Dinulescu a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică, iar Petrescu la 10 ani de muncă silnică și aceeași perioadă de degradare civică. Bunurile lor au fost confiscate.

Urmări Spre deosebire de procesele postbelice din Germania, materialele testimoniale nu au fost difuzate pe scară largă și, în mare parte, au fost retrase din acces. Mulți români „au considerat procesele ca fiind un act antinațional, o încercare a străinilor și a ajutoarelor lor de a se răzbuna pe români”. Prin accentuarea rolului „străinilor” și al „răzbunării” ca factori care au influențat procedurile, naționaliștii români au delegitimat tribunalele.

Declarațiile de la Moscova din 1943, Conferința de la Ialta și al doilea paragraf al Declarației de la Berlin din 1945 au contribuit la transformarea pedepsirii liderilor fasciști români într-o problemă de „justiție universală”, o manifestare a comunității internaționale. Cu toate acestea, având în vedere modul în care procesul a fost organizat și desfășurat, împreună cu presa cenzurată și publicul atent selectat, iar oroarea deplină a crimelor regimului Antonescu împotriva evreilor nu a fost transmisă multor români. Ocupația sovietică și regimul comunist impus României au împiedicat o dezbatere autentică asupra regimului Antonescu sau asupra problemelor societății românești și a valorilor sale.

România are legi care recunosc rezultatele proceselor postbelice și ilegalizează glorificarea persoanelor vinovate de crime împotriva umanității. Cu toate acestea, există cazuri în care această legislație este ignorată și chiar desconsiderată în mod activ. Miercuri, 28 decembrie 2022, consiliul local al Sectorului 2 a votat pentru respingerea îndepărtării unui bust care îl înfățișează pe Mircea Vulcănescu, membru al guvernului lui Ion Antonescu, condamnat în 1946.

Reabilitare judiciară miniatura|Stelian Popescu a fost condamnat pentru crime de război în 1945 și reabilitat de Curtea Supremă în 1995. Pe 8 mai 1995, după căderea comunismului, 10 dintre sentințele pronunțate de „Tribunalele Poporului” au fost anulate de Curtea Supremă de Justiție. Aceștia făceau parte dintre cei 14 criminali de război condamnați în „Procesul jurnaliștilor” din 1945. Stelian Popescu și Romulus Dianu s-au numărat și ei printre cei 10 reabilitați, în timp ce Radu Gyr s-a numărat printre cei 4 rămași care nu au fost reabilitați. Cel mai notoriu nume din acest lot a fost probabil cel al lui Nichifor Crainic. Profascist înfocat și admirator al lui Adolf Hitler și Benito Mussolini, el a fost vicepreședinte al Partidului Național Creștin și apoi ministru al Propagandei în timpul lui Antonescu. Crainic a fost primit înapoi în Academia Română.