Ioan AlexandruÎn limba română numele Ivan este Ion sau Ioan. Vezi explicația la Wikționar (în bulgărește: Иван Александър, transliterat Ivan Aleksandǎr;Acest articol utilizează sistemul de transliterare științifică autorizat de Organizația Națiunilor Unite pentru a a latiniza Alfabetul chirilic bulgăresc. Pentru detalii, vezi Wikipedia:Transliterare. ; ortografia inițială: ІѠАНЪ АЛЄѮАНдРЪ),Conform ortografiei din Cartele Zograf și Orjahov. cunoscut și ca Ivan Alexandru (), a domnit ca Împărat (Țar) al Bulgariei între 1331 și 1371,Lalkov, Țari ai Bulgariei, pp. 42-43. în timpul celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Lunga domnie a lui Ioan Alexandru este considerată o perioadă de tranziție în istoria medievală bulgară. Ioan Alexandru și-a început domnia confruntându-se cu probleme interne, dar și cu amenințări externe venite din partea vecinilor Bulgariei, Imperiul Bizantin și Serbia, dar și-a condus imperiul spre o perioadă de revenire economică și de renaștere culturală și religioasă.Bǎlgarite i Bǎlgarija, 2.1
Totuși, împăratul nu a putut mai târziu să reziste incursiunilor succesive ale otomanilor, invaziilor maghiare dinspre nord-vest și Morții Negre. Într-o tentativă sortită eșecului de a lupta cu aceste probleme, și-a împărțit țara între cei doi fii ai săi,Delev, Istorija i civilizacija za 11. klas astfel obligând-o să facă față slăbită și fărâmițată iminentei cuceriri otomane.
Începutul domniei Ioan Alexandru era fiul despotului Srațimir de Krǎn și al Petriței, sora lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei.Božilov, Familijata na Asenevci, pp. 192-235. Astfel, Ioan Alexandru era nepotul lui Mihail Asan al III-lea. Pe linie paternă, Ioan Alexandru se trăgea din dinastia Asăneștilor. Până în 1330 Ioan Alexandru era el însuși despot și guverna orașul Loveci. Împreună cu tatăl său și cu socrul său Basarab I al Țării Românești, Ioan Alexandru a luptat în Bătălia de la Velbužd împotriva sârbilor pe locul orașului Kiustendil din ziua de azi în 1330, bătălie din care Bulgaria a ieșit învinsă. Înfrângerea, combinată cu înrăutățirea relațiilor cu Imperiul Bizantin, a grăbit o criză internă, exacerbată de o invazie bizantină. O lovitură de stat l-a gonit pe Ioan Ștefan din capitala Tǎrnovo în 1331, iar conspiratorii l-au adus pe tron pe Ioan Alexandru.Fine, Late Medieval Balkans, p. 273.
130px|left|thumb|Potret mural contemporan al lui Ioan Alexandru de la Bisericile în piatră de la Ivanovo Noul țar a început prin a-și consolida poziția recâștigând teritoriile pierdute recent în favoarea Imperiului Bizantin. În 1331, Ioan Alexandru a pornit o campanie împotriva orașului Adrianopol și a recucerit Tracia de nord-est. Între timp, Ștefan Uroș IV Dușan al Serbiei și-a detronat tatăl Ștefan Uroș al III-lea Dečanski și a devenit rege al Serbiei în 1331. Aceasta a ajutat la normalizarea relațiilor anterior tensionate dintre cele două țări. Ioan Alexandru și Stefan Uroš IV Dušan au realizat o alianță, consfințită prin căsătoria regelui sârb cu Elena a Bulgariei, soră a lui Ioan Alexandru, în ziua de Paști din anul 1332.Fine, Late Medieval Balkans, p. 274.
Aproximativ în același timp, Belaur, un frate al lui Mihail Asan al III-lea, a pornit o rebeliune în Vidin, probabil pentru a susține pretențiile la tron ale nepotului său detronat, Ioan Ștefan. Avansul împăratului bizantin Andronic al III-lea Paleologul în Bulgaria în vara lui 1332 a prelungit operațiunile militare împotriva rebelilor. Bizantinii au avansat în nord-estul Traciei, dar Ioan Alexandru a venit repede spre sud cu o mică armată care s-a întâlnit cu Andronic al III-lea la Rusokastro.
După ce a dat impresia că dorește să negocieze, Ioan Alexandru, susținut de cavalerie mongolă, a copleșit armata bizantină, mai mică dar mai bine organizată în Bătălia de la Rusokastro. Orașele disputate s-au predat lui Ioan Alexandru, în timp de Andronic al III-lea s-a ascuns între zidurile cetății Rusokastro. Războiul s-a terminat când Ioan Alexandru s-a întâlnit cu Andronic și au căzut la pace pe baza status quo. Pentru a pecetlui alianța, Ioan și-a logodit fiul mai mare, Mihail Asan al IV-lea, cu fiica lui Andronic, Maria (Eirene), căsătoria având loc în 1339.Božilov, Familijata na Asenevci, pp. 192-197. Împăratul bulgar a putut acum să-și îndrepte atenția către Belaur, dar abia în 1336 sau 1337 a fost stinsă rebeliunea din nord-vest.Andreev, Bǎlgarija prez vtorata četvǎrt na XIV v., pp. 33-41.
În preajma anului 1332 Ioan Alexandru și-a încoronat fiul cel mai mare Mihail Asan al IV-lea ca împărat asociat, poate pentru a asigura rămânerea tronului în familie. El și-a urmat tradiția de asociere la domnie cu încoronarea fiilor mai mici Ioan Srațimir și Ioan Asan al IV-lea în 1337. Este posibil ca Ioan Alexandru să fi intenționat să creeze doi împărați asociați pentru a-l ajuta să controleze pe moment cele mai importante regiuni și orașe, deoarece în cele din urmă Ioan Srațimir s-a mutat în Vidin, iar Ioan Asan al IV-lea posibil în Preslav. Totuși, aceasta a fost o distanțare clară de tradiția bizantină, în care fiii mai tineri ai suveranului erau făcuți despoți, fie că erau sau nu însărcinați cu administrarea unui teritoriu.Andreev, Bǎlgarija prez vtorata četvǎrt na XIV v., pp. 23-52.
Relațiile cu Imperiul Bizantin right|thumb|350px|Teritoriile bulgăreşti în timpul domniei lui Ioan AlexandruDupă Lalkov, Conducători ai Bulgariei La începutul anilor 1340 relațiile cu Imperiul Bizantin s-au deteriorat temporar. Ioan Alexandru a cerut extrădarea vărului său Șișman, unul din fiii lui Mihail Asan al III-lea, amenințând guvernul bizantin cu războiul. Demonstrația de forță a lui Ioan Alexandru a avut însă efecte nedorite, întrucât bizantinii i-au înțeles intențiile și au trimis pe aliatul lor, emirul turc al Izmirului, Umur Beg. Debarcând în Delta Dunării, turcii lui Umur Beg au jefuit regiunile rurale și au atacat orașele bulgărești din apropiere. Forțat să își limiteze revendicările, Ioan Alexandru a invadat din nou Imperiul Bizantin la sfârșitul anului 1341, susținând că a fost chemat de locuitorii Adrianopolului.Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Esenta, 1341 g." Totuși, trupele lui Ioan Alexandru au fost de două ori învinse de aliații turci ai bizantinilor lângă oraș.Fine, Late Medieval Balkans, pp. 292-293.
În 1341–1347 Imperiul Bizantin a căzut într-un război civil prelungit între regența tânărului împărat Ioan V Paleologul și cel care dorea să-i fie acestuia tutore, Ioan VI Cantacuzino. Vecinii bizantinilor au profitat de războiul civil și, în timp ce Ștefan Uroș al IV-lea Dușan al Serbiei a luat partea lui Ioan VI Cantacuzino, Ioan Alexandru l-a susținut pe Ioan V Paleologul și regența sa. Deși cei doi monarhi balcanici au ales tabere opuse în conflictul bizantin, ei și-au păstrat alianța între ei. Ca preț pentru susținerea lui Ioan Alexandru, regența lui Ioan V Paleologul i-a cedat acestuia orașul Philipopolis (Plovdiv) și nouă alte fortărețe importante din Munții Rodopi în 1344.Fine, Late Medieval Balkans, p. 304. Acest deznodământ pașnic a constituit ultimul mare succes al politicii externe a lui Ioan Alexandru.
Serbia și Imperiul Otoman thumb|left|Monedă de argint a lui Ioan Alexandru, Bulgaria, 1331–1371 În aceeași perioadă, regele sârb a profitat de războiul civil bizantin pentru a lua în posesie ceea ce astăzi constituie Macedonia, mare parte din Albania și nordul Greciei. În 1345 el a început să se autointituleze "Împărat al sârbilor și grecilor", iar în 1346 a fost încoronat sub acest titlu de patriarhul nou-înființatei Patriarhii a Serbiei. Aceste acțiuni, pe care bizantinii le-au primit cu indignare, par să fi fost susținute de Bulgaria, întrucât Simeon, patriarhul Bulgariei participase și la crearea Patriarhiei Serbiei și la încoronarea împăratului sârb Ștefan Uroș al IV-lea Dušan.Fine, Late Medieval Balkans, pp. 309-310.
Până spre sfârșitul deceniului 1340, din succesele inițiale ale lui Ioan Alexandru n-a mai rămas aproape nimic. Aliații turci ai lui Ioan al VI-lea Cantacuzino au jefuit părți din Tracia bulgărească în 1346, 1347, 1349, 1352 și 1354, la care s-au adăugat ravagiile făcute de Moartea Neagră.Fine, Late Medieval Balkans, pp. 322, 325, 328. Tentativele bulgarilor de a izgoni invadatorii s-au soldat de fiecare dată cu eșecuri, iar al treilea fiu și împărat asociat al lui Ioan Alexandru, Ioan Asan al IV-lea, a murit în luptă împotriva turcilor în 1349, ca și fratele său mai mare Mihail Asan al IV-lea în 1355 sau puțin mai devreme.Andreev, Bǎlgarija prez vtorata četvǎrt na XIV v., pp. 67-75.
Până în 1351 războiul civil bizantin se terminase, iar Ioan al VI-lea Cantacuzino realizase pericolul pe care îl constituiau otomanii în Peninsula Balcanică. A făcut apel monarhilor Bulgariei și Serbiei să își unească eforturile împotriva turcilor și i-a cerut lui Ioan Alexandru bani pentru a construi corăbii de război,Bǎlgarite i Bǎlgarija, 2.2 dar apelurile sale au rămas neascultate întrucât vecinii săi nu aveau încredere în el.Fine, Late Medieval Balkans, p. 325. O nouă tentativă de cooperare între Bulgaria și Imperiul Bizantin a urmat în 1355,Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "1355 g." după ce Ioan al VI-lea Cantacuzino a fost forțat să abdice și Ioan al V-lea Paleologul a fost încoronat împărat suprem. Pentru a pecetlui tratatul, fiica lui Ioan Alexandru Maria Kerața a fost căsătorită cu viitorul împărat bizantin Andronic IV Paleologul, dar alianța nu a produs rezultate concrete.Božilov, Familijata na Asenevci, pp. 218-224.
Probleme de stabilitate și conflicte externe right|thumb|300px|Monedă în care apare Ioan Alexandru cu unul dintre fiii săi, împăratul asociat Mihail Asen al IV-lea (dreapta)
Pe plan intern, Ioan Alexandru și-a compromis stabilitatea internă a țării prin divorțul de prima sa soție Teodora a Țării Românești (în preajma anului 1349) urmat de căsătoria cu o evreică convertită, pe care o chema tot Teodora. Noua căsătorie a produs noi fii, pe care Ioan Alexandru i-a încoronat mai târziu împărați asociați, pe Ioan Șișman în 1356 și pe Ioan Asan al V-lea înainte de 1359. Ultimul fiu care a supraviețuit din prima sa căsătorie, împăratul asociat Ioan Srațimir, a devenit independent în preajma anului 1356; iar controlul lui Ioan Alexandru asupra altor vasali puternici, cum ar fi voievodul Țării Românești și Dobrogei, care își urmau propriile politici externe, a slăbit și mai mult.Fine, Late Medieval Balkans, p. 366.
De la jumătatea secolului al XIV-lea, Bulgaria a căzut pradă aspirațiilor regelui Angevin Ludovic I al Ungariei, care a anexat Moldova în 1352 și a înființat un principat vasal acolo (vezi Dragoș al Moldovei), și apoi a cucerit Vidinul în 1365, și i-a luat prizonieri pe Ioan Srațimir și familia lui.
left|thumb|200px|Campania militară a lui Amadeus al VI-lea împotriva Bulgariei (1366–67) Între timp, bulgarii și bizantinii s-au mai luptat odată în 1364. În 1366, când împăratul Ioan V Paleologul se întorcea dintr-i călătorie în vest, bulgarii au refuzat să-l lase să treacă prin Bulgaria. Această atitudine a avut efecte nefaste, întrucât un alt aliat bizantin, contele Amadeus al VI-lea de Savoia, a răspuns prin a captura mai multe porturi maritime bulgărești, inclusiv Ankhialos (Pomorie) și Mesembria (Nesebǎr), deși nu a reușit să cucerească Varna. Depășit, Ioan Alexandru a fost obligat să facă pace.Fine, Late Medieval Balkans, p. 367.
Orașele capturate au fost cedate Imperiului Bizantin, iar împăratul Ioan V Paleologul a plătit 180.000 florini lui Ioan Alexandru. Împăratul bulgar a folosit această sumă și a făcut anumite concesii teritoriale pentru a-i convinge pe Dobrotici al DobrogeiBakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Dobrotica (neizv.–okolo 1385)" și pe Vladislav I Vlaicu să recucerească Vidinul de la Ungaria.Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Esenta, 1369 g." Războiul a avut succes, și Ioan Srațimir a fost reînscăunat în Vidin în 1369, deși regele maghiar l-a forțat să-l recunoască drept suzeran.Fine, Late Medieval Balkans, pp. 367-368.