Pârvu al III-lea Cantacuzino, cunoscut și ca Pârvul, Purvul sau Pîrvu Cantacuzino (în alfabetul chirilic român: Първȣ Кантакȣзинȣ sau Кантакȣзинo; în rusă: Пырву Матвеевич Кантакузино, Pyrvu Matveevich Kantakuzino; c. 1710 – decembrie 1769), a fost un înalt om de stat al Țării Românești, care a îndeplinit intermitent funcțiile de spătar și ban al Olteniei, fiind cunoscut în principal ca lider al unei revolte antiotomane. Exercitând o influență asupra unei facțiuni rusofile din cadrul boierimii muntene, a servit pentru scurt timp ca ofițer în Armata Imperială Rusă în timpul războiului ruso-turc din anii 1768–1774. Pârvu a fost membru al familiei Cantacuzino, fapt care îl făcea descendent al mai multor domni ai Țării Românești, și a fost însoțit în toate acțiunile sale politice și militare de frații săi mai tineri, vistiernicul Mihai și clucerul Răducanu (Rodion) Cantacuzino.
Exilat de domnul Matei Ghica la începutul anilor 1750, Pârvu și Mihai au devenit cunoscuți pentru protestele lor împotriva abuzurilor domnilor fanarioți și ale anturajului acestora. Au cunoscut perioade de succes, urmate de întemnițare, sub Constantin Racoviță și au devenit extrem de populari pentru opoziția lor față de politicile fiscale ale lui Ștefan Racoviță. Ajutându-i pe Piotr Rumianțev și Nazary Alexandrovici Karazin în ocuparea Bucureștiului, Cantacuzinii l-au arestat, de asemenea, pe Grigore al III-lea Ghica, iar în urma acestor evenimente Pârvu a exercitat funcția de guvernator civil al Țării Românești.
El a comandat o parte a forțelor militare muntene, pe care le-a reorganizat în jurul unor unități de voluntari, ale căror cadre de comandă îi includeau pe Sofronie de la Cioara; cel puțin o sursă contemporană menționează că acestea erau trupe improvizate, cu un nivel de nepregătire care l-a uimit pe Karazin.
Ajutând împotriva armatei otomane pe drumul spre Giurgiu, Pârvu și infanteria sa de tip Jäger au fost atacați prin ambuscadă și uciși pe drumul către Mănăstirea Comana, care a devenit locul lor de înmormântare. Amintit ca un erou tragic și naționalist fervent în cronicile contemporane, este posibil să fi contribuit și la rolul Cantacuzinilor în cultura română ca autor necreditat al unei cronici istorice care a fost plagiată de Naum Râmniceanu.
Biografie Pârvu și Mihai descindeau direct din Drăghici Cantacuzino, fratele lui Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești în anii 1680, și al cărturarului și omului politic Constantin al II-lea Cantacuzino.Rezachevici II, p. 45; Rizo-Rangabé, pp. 18, 22–23, 26; Stoicescu, pp. 135–145 Drăghici, fratele său Șerban și tatăl lor, Constantin I Cantacuzino, au fost implicați în diverse intrigi în anii 1650 și 1660, care au culminat cu un conflict deschis cu domnul Grigore I Ghica. Acesta a poruncit spânzurarea lui Constantin I la Mănăstirea Snagov și mutilarea lui Șerban.Stoicescu, pp. 135–137. Vezi și Djuvara, p. 336; Rezachevici I, pp. 14–15; Rizo-Rangabé, p. 18 În urma acestor evenimente, Drăghici s-a refugiat la Constantinopol. A murit acolo în 1667, fie în urma epidemiei de ciumă, fie, potrivit zvonurilor, prin otrăvire, la instigarea boierului Nicula Sofialiul.Stoicescu, pp. 137–138 Prin această legătură, Pârvu era și descendent pe linie maternă al domnului Radu Șerban și al înaltului dregător Diicul Buicescu.Stoicescu, pp. 135, 137. Vezi și Djuvara, p. 28; Rezachevici II, p. 45; Rizo-Rangabé, pp. 20, 22; Tănase & Muscariu, p. 248
Pârvu provenea din ramura Cantacuzinilor „Măgureanu”, a cărei origine este pusă pe seama unuia dintre fiii lui Drăghici, numit tot Pârvu, cunoscut și ca Pârvu al II-lea. Acest boier și diplomat de prim rang, aflat în slujba mai multor domni, s-a căsătorit cu Ilinca, fiica lui Mareș Băjescu, ban al Olteniei.Rizo-Rangabé, pp. 22–23. Vezi și Stoicescu, pp. 110, 144 Cel mai tânăr fiu al cuplului, Matei, a deținut la rândul său dregătoria de ban începând din 1735. El s-a îmbolnăvit în 1740, în timp ce supraveghea lucrările de la granița cu Monarhia Habsburgică, pe râul Cerna, și a murit înainte de sfârșitul anului. miniatura|Răducanu (Rodion) Cantacuzino, de Din căsătoria sa cu boieroaica Păuna sau Pagona Rustea, Matei a avut o fiică, Maria, și patru fii, dintre care Pârvu al III-lea era al doilea.Rizo-Rangabé, pp. 22–23. Vezi și Pascu, p. 66 Constantin, fiul cel mare, a plecat în Moldova în 1733, unde a întemeiat o ramură a familiei Cantacuzino, înainte de a muri în 1761.Rizo-Rangabé, p. 23 Rămași în Țara Românească, Pârvu, Mihai și fratele lor cel mai tânăr, Răducanu (Rodion),Iorga (1911), p. 213; Rizo-Rangabé, p. 23 au ajuns să ocupe dregătorii înalte la curte.
Ascensiunea politică a fraților Cantacuzino s-a produs la apogeul regimului fanariot, într-o perioadă în care domnii erau numiți direct de Poarta Otomană și îi erau subordonați. Potrivit istoricului Neagu Djuvara, Cantacuzinii erau, din punct de vedere tehnic, fanarioți, dar își subliniau legătura pe linie maternă cu dinastia Basarabilor. În acest context, ei „au ajuns curând să conducă un «partid național», ostil influenței tot mai mari a grecilor”.Djuvara, p. 28 Arhitectul și genealogistul Dan D. Ionescu sugerează că anul nașterii lui Pârvu al III-lea trebuie plasat între 1710 și 1715,Ionescu, p. 39 interval care coincide și cu debutul regimului fanariot.
Prima contribuție a lui Pârvu la forțele militare ale Țării Românești a avut loc în timpul celei de-a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat, între 1735 și 1741. El a fost chemat să ia armele în campania din 1737 împotriva Rusiei, însă rolul real al armatei a fost acela de a interveni între populația Bucureștiului și trupele otomane, pentru a preveni jafurile și violurile.Iorga (1911), p. 215
Această perioadă a inaugurat implicarea lui Pârvu în politica și intrigile rusofile. Numit serdar în aprilie 1737, el și-a pus semnătura pe memoriul vornicului Preda Drăgănescu, adresat Annei Ioanovna, împărăteasa tuturor rușilor, în care i se cerea să „ne elibereze [...] prin orice mijloace”.Vianu, p. 22 Din luna iunie, Monarhia Habsburgică a intrat în război ca aliat al Rusiei și a invadat Țara Românească, fapt care i-a determinat pe domn și pe boieri să se refugieze; mai mulți dintre cei rămași în București au fost arestați de generalul habsburgic Barkóczy și deportați în Transilvania. Pârvu și tatăl său s-au numărat printre semnatarii unei scrisori de protest adresate rușilor, prin care li se cerea să limiteze abuzurile aliaților lor.Vianu, pp. 22–23 Documentul a fost transmis cu succes la Kiev de Dimitrie Scutari, împreună cu un alt memoriu prin care se solicita ca Țara Românească să fie pusă sub protectorat rusesc.Vianu, p. 23
Alianțele fanariote fluctuante miniatura|Constantin Mavrocordat La apogeul războiului, în iulie 1737, Pârvu a donat pășuni de pe moșia sa de la Zamura pentru a fi folosite pe vecie de Mănăstirea Sinaia. La scurt timp după aceea s-a căsătorit pentru prima oară, cu Maria, fiica boierului moldovean Andronic Palade.Rizo-Rangabé, p. 23 Nunta a avut loc la 28 octombrie 1739, în biserica din afara Curții Vechi, domnul Constantin Mavrocordat fiind nașul lui Pârvu. Maria a murit la scurt timp, în sau înainte de anul 1741.Rizo-Rangabé, p. 23
Rămas văduv, Pârvu a fost favorizat în timpul celei de-a patra domnii a lui Mavrocordat, între 1744 și 1748, când, alături de fanariotul Ștefanachi Cremidi și de mai mulți boieri locali, s-a implicat într-o activitate profitabilă de percepere a oieritului. După 1748, odată cu numirea lui Grigore al II-lea Ghica ca domn, toți aceștia au fost persecutați pentru această activitate. Se afirmă că Pârvu pregătea o scrisoare de protest care urma să fie citită sultanului Mahmud I,Filitti, p. 108. Vezi și Pascu, p. 66 chiar în momentul în care Ghica a murit subit, în august 1752. Matei Ghica a urcat pe tron înainte de sfârșitul anului, silindu-i pe Pârvu și pe Mihai să se exileze în Moldova pentru aproape un an.Pascu, p. 66 Până în 1759, Pârvu se căsătorise cu Elena, numită și Eleni Hrisoscoleu, devenind astfel înrudit prin alianță cu serdarul Canache.
Trecând din Moldova în Țara Românească în 1753, domnul Constantin Racoviță i-a adus cu sine pe frații Cantacuzino la București. El l-a repus pe Pârvu în dregătoria de paharnic în același an și l-a avansat pe Mihai, înrudit prin căsătorie cu familia Văcărescu, ca vistier de încredere.Pascu, pp. 66–67. Vezi și Florescu, p. 585; Lapedatu, p. 22; Rizo-Rangabé, p. 23 Până în 1761, odată cu revenirea lui Mavrocordat pe tron, Pârvu îndeplinea funcția de mare logofăt. În octombrie acel an, el și ruda sa, medelnicerul Toma Cantacuzino, au făcut un schimb de proprietăți în București, în urma căruia Pârvu a devenit proprietarul „caselor părintești” din mahalaua Șerban-Vodă, situată în afara Lipscanilor și denumită după strămoșul lor comun, domnul Șerban.Giurescu, p. 357 Această achiziție includea și capela de lemn a lui Șerban, pe care Pârvu a reconstruit-o din zid, iar care a fost oferită ca zestre fiicei sale Maria.
Mihai Cantacuzino a fost și un istoric amator, iar lui Pârvu i-a fost atribuită cel puțin o lucrare de acest tip. Un manuscris intitulat Istoria Țării Românești, datat în 1763, este atribuit lui Pârvu de către cercetători.Chiper, passim
Racoviță a revenit pe tron în 1763, moment în care frații se aflau într-un conflict deschis cu Iordachi Stavrachi, reprezentantul lui Constantin Racoviță pe lângă Poarta Otomană. Ca urmare a intrigilor acestuia, atât Mihai, cât și Pârvu au fost întemnițați la București, dar au fost eliberați de populația orașului imediat după moartea domnului, în ianuarie 1764.Filitti, pp. 110–111; Pascu, p. 67 Tronul a fost preluat de fratele lui Constantin, Ștefan Racoviță. Într-un gest de bunăvoință, acesta i-a primit pe Pârvu și Mihai la Istanbul, unde cei doi l-au asigurat că îl vor ajuta să sporească veniturile fiscale; în schimbul acestei promisiuni, au obținut spânzurarea lui Stavrachi.Filitti, p. 111
În timpul acestei domnii, care a acoperit anii 1764–1765, Mihai a putut reveni în funcția de vistier, însă numai după ce a demonstrat că este capabil să majoreze veniturile fiscale cu aproximativ 7.200 de pungi de aur. El a fost din nou întemnițat, alături de alți nouă boieri, atunci când a refuzat să aplice temuta taxă pe coșuri. Acest abuz a provocat o nouă revoltă a orășenilor din București, determinând intervenția sultanului Mustafa al III-lea; domnul Ștefan s-a grăbit să îl elibereze pe Mihai și pe ceilalți, dar a fost totuși strangulat pentru nesupunere.Pascu, pp. 67–68
Chiar înainte de a-și putea prelua tronul ca succesor al lui Racoviță, Scarlat Ghica l-a numit pe Pârvu mare logofăt, reconfirmându-l pe Mihai în funcția de vistier.Pascu, p. 68 Sub domnia succesorului său, Alexandru Ghica, Pârvu a continuat să ocupe funcții de comandă militară, fiind numit ban al Olteniei și exercitând totodată funcția de epitrop al Spitalului Pantelimon, alături de Badea Știrbei. În 1767, s-a căsătorit pentru a treia și ultima oară cu o altă boieroaică din familia Palade, Smaranda, numită și Esmeralda, care era nepoata domnului Moldovei Antioh Cantemir.Eșanu et al., pp. 142–143. Vezi și Rizo-Rangabé, p. 23 Între timp, fratele său, Rodion a îndeplinit dregătoria de clucer și s-a căsătorit cu Caterina, fiica lui Ioan Mavrocordat.Levit, pp. 30–31; Rizo-Rangabé, p. 24
Revolta