Începând cu sfârșitul lunii ianuarie 2026, Statele Unite au efectuat cea mai mare consolidare militară în Orientul Mijlociu de la invazia Irakului din 2003, desfășurând mijloace de apărare aeriană, navală și antirachetă pe fondul escaladării tensiunilor cu Iranul, pe care Statele Unite le-au atribuit programului nuclear al Iranului, protestelor iraniene din 2025-2026 și unei represiuni guvernamentale care a ucis mii de manifestanți. Pe 28 februarie 2026, aceasta a culminat cu o serie de atacuri militare comune în Iran ale Statelor Unite și Israelului, declanșând războiul din Iran din 2026.
Printre mijloacele desfășurate s-au numărat Grupul 3 de atac portavioane și Grupul 12 de atac portavioane ale Marinei SUA, conduse de USS Abraham Lincoln și, respectiv, USS Gerald R. Ford. Aceste grupuri oferă servicii de rachete de croazieră, avioane de vânătoare F-35C Lightning II și F/A-18E Super Hornet, precum și alte aeronave. Forțele Aeriene SUA au desfășurat avioane de vânătoare F-22 Raptor și F-15E Strike Eagle suplimentare în baze din Israel, respectiv Iordania, precum și un număr mare de avioane cisternă.
La sfârșitul lunii ianuarie, statele din Golf au blocat accesul la baze militare și spațiul aerian al SUA de teama unor represalii iraniene.
Context
Statele Unite au menținut o prezență militară în Orientul Mijlociu încă de la începutul Războiului Rece, extinzând-o semnificativ după Războiul din Golf și invazia Irakului din 2003, menținând facilități militare în cel puțin nouăsprezece locații din Orientul Mijlociu, în țări precum Bahrain, Irak, Iordania, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.
Presiunea SUA asupra Iranului s-a intensificat în timpul primului mandat al lui Trump. În mai 2018, administrația Trump a anunțat că Statele Unite vor ieși din Planul Comun de Acțiune Cuprinzător și vor aplica o politică de presiune maximă asupra economiei Iranului, axându-se pe sancțiuni economice cuprinzătoare. Pe 4 februarie 2025, la începutul celui de-al doilea mandat, Trump a semnat un Memorandum Prezidențial privind Securitatea Națională, care a restabilit politica de presiune maximă, ordonând Departamentului Trezoreriei Statelor Unite să impună sancțiuni economice maxime Iranului și Departamentului de Stat al Statelor Unite să conducă o campanie care vizează reducerea la zero a exporturilor de petrol iranian.
Tensiunile au escaladat brusc la sfârșitul anului 2025. Pe 28 decembrie 2025, protestele au izbucnit după o prăbușire bruscă a monedei iraniene, pe fondul unei inflații în creștere și al înrăutățirii condițiilor de viață, începând cu proprietarii de magazine din Marele Bazar din Teheran, înainte de a se răspândi în toată țara. Autoritățile iraniene au răspuns cu o represiune, iar pe 8 ianuarie 2026, au întrerupt tot accesul la internet în țară. Human Rights Watch a găsit dovezi ale unei escaladări coordonate a utilizării forței letale începând cu 8 ianuarie, protestatarii și trecătorii fiind împușcați în cap și trunchi. Numărul morților a rămas contestat din cauza întreruperii comunicațiilor. Guvernul iranian a estimat cifra la 3.117; activiștii pentru drepturile omului au numărat cel puțin 6.126 de morți, recunoscând în același timp că numărul real nu a putut fi verificat independent.
Pe 13 ianuarie, vorbind la Detroit, Trump le-a spus protestatarilor iranieni să „continue să protesteze” și că „ajutorul este pe drum”, promițând să pedepsească forțele de securitate responsabile de crime și anunțând că a anulat toate întâlnirile cu oficialii iranieni până la încetarea represiunii. SUA a început apoi să își consolideze prezența militară în regiune.
Desfășurare După atacurile din 7 octombrie 2023, Statele Unite au menținut cel puțin un portavion în Orientul Mijlociu sau în estul Mediteranei. La începutul celui de-al doilea mandat al președintelui Donald Trump, două portavioane erau prezente în regiune, în timp ce Statele Unite efectuau atacuri aeriene și navale împotriva forțelor Houthi, în cadrul Operațiunii Rough Rider. Acoperirea a încetat pentru scurt timp la sfârșitul anului 2025, când USS Gerald R. Ford a fost detașată înapoi în Caraibe, în cadrul Operațiunii Southern Spear. Până în ianuarie 2026, detașarea militară a SUA a fost raportată ca fiind cea mai mare prezență navală în și în jurul Orientului Mijlociu de la începutul crizei regionale din 2023.
La mijlocul lunii ianuarie 2026, USS Abraham Lincoln a primit ordin să se deplaseze în zona de operațiuni a CENTCOM și a sosit pe 26 ianuarie cu grupul său de atac, care includea distrugătoare cu rachete ghidate, crucișătoare, nave de sprijin și aeronave la bord, cum ar fi F/A-18E Super Hornets, EA-18G Growlers, E-2 Hawkeyes, elicoptere MH-60 și F-35C Lightning II. Printre activele navale americane suplimentare raportate în regiune s-au numărat nave de război poziționate în Strâmtoarea Ormuz, Marea Roșie și Marea Mediterană, precum și nave de luptă litorale care operau în Golful Persic. Componentele aeriene au fost întărite cu F-15E Strike Eagle și alte avioane de vânătoare mutate de la RAF Lakenheath la baza aeriană Muwaffaq Salti din Iordania. Forțele aliate, inclusiv avioane Eurofighter Typhoon aparținând Forțelor Aeriene Regale, au fost, de asemenea, staționate la baza aeriană al-Udeid din Qatar.
Pe parcursul lunii februarie 2026, oficialii americani au semnalat planuri pentru o prezență extinsă a portavioanelor. The Wall Street Journal și alte publicații au relatat pregătiri pentru desfășurarea portavioanei USS George H. W. Bush, care finaliza exerciții în largul coastei Virginiei și au indicat că ar putea fi trimise portavioane suplimentare pentru a consolida operațiunile.
Pe 13 februarie 2026, surse au declarat că USS Gerald R. Ford se afla în drum spre Orientul Mijlociu, creând o desfășurare neobișnuită de două portavioane în teatrul de operațiuni, într-un moment de tensiuni sporite cu Iranul. Rapoartele din mai multe surse au menționat că această concentrare de resurse aeriene și navale americane a constituit una dintre cele mai semnificative posturi de forță din regiune de la invazia Irakului din 2003. Pe 20 februarie, s-a raportat că nava a fost văzută în largul coastei Gibraltarului. Sosirea USS Gerald Ford și a grupului său de atac marchează cea mai mare desfășurare de resurse navale în regiune de la reunirea a cinci grupuri de luptă de portavioane la începutul Operațiunii Iraqi Freedom.
Pe 24 februarie 2026, s-a raportat că doisprezece avioane de vânătoare F-22 au fost desfășurate la baza aeriană Ovda din sudul Israelului, care avea disponibile adăposturi pentru avioane întărite. Aceasta a fost prima desfășurare de armament ofensiv din partea SUA în Israel. Fox News și The Wall Street Journal au relatat anterior că SUA au fost blocate de aliații din Golf să le folosească bazele și spațiul aerian pentru atacuri asupra Iranului de teama unor represalii.
Pe 26 februarie 2026, Fox News a relatat că sediul flotei americane din Bahrain a fost redus la mai puțin de 100 de membri ai personalului esențial pentru misiune. Fotografiile din satelit au arătat că toate navele americane cu baza în Bahrain părăsiseră portul. Ambele măsuri fuseseră luate anterior ca măsuri defensive în 2025, înainte de atacurile Statelor Unite asupra siturilor nucleare iraniene.
Pe 27 februarie, USS Gerald R. Ford a fost inițial desfășurată în largul coastei Israelului. Numărul total de avioane cisternă de realimentare ale Forțelor Aeriene ale Statelor Unite desfășurate pe aeroportul Ben Gurion din Israel a crescut la 14, permițând escadrilelor aeriene ale portavionului Ford să aibă o rază de acțiune suficientă pentru a ajunge în Iran.
Pe 28 februarie, Statele Unite și Israelul au raportat că au efectuat atacuri militare asupra Iranului. Explozii au fost raportate în centrul Teheranului, potrivit postului de știri semioficial și agenției iraniene Fars. Canalul israelian Channel 12 News a dezvăluit la scurt timp după începerea atacurilor că informații despre desfășurarea de avioane F-22 americane au fost scurse ca parte a unei operațiuni comune de înșelăciune pentru a ascunde faptul că pregătirile pentru atac erau mai avansate la alte baze. Acest lucru a dus la adunări de grupuri mari de înalți oficiali iranieni, inclusiv liderul suprem iranian Ali Khamenei, care au fost apoi vizați în atacurile de la începutul războiului.
Incidente Pe 3 februarie 2026, Comandamentul Central al SUA a declarat că elemente ale Marinei Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice din Iran au încercat să intercepteze și să abordeze petrolierul sub pavilion american M/V Stena Imperative în Strâmtoarea Ormuz. Nava și-a continuat cursul spre Marea Arabiei sub escorta crucișătorului cu rachete ghidate USS McFaul, după intervenția forțelor navale americane. În aceeași zi, un F-35C american condus de USS Abraham Lincoln a doborât o dronă iraniană Shahed-139 care zbura spre portavion în Marea Arabiei; Comandamentul Central al SUA a caracterizat apropierea dronei ca o potențială amenințare și a declarat că nu au existat victime sau daune aduse activelor americane în timpul confruntării. Mass-media de stat iraniană a declarat că drona îndeplinise o misiune de supraveghere în apele internaționale.
Pe 5 februarie, presa de stat iraniană a relatat că IRGC a confiscat două petroliere sub pavilion străin în apropierea insulei Farsi din Golful Persic, transferându-le în portul Bushehr și susținând că navele erau implicate în contrabandă cu combustibil.
Potrivit Defense Express, un avion Northrop Grumman MQ-4C Triton a dispărut deasupra Strâmtorii Ormuz după ce a trimis un cod 7700 care semnalează o urgență.
Reacții Iran Răspunsul Iranului la acumularea de forțe a combinat semnalele militare cu o retorică înăsprită. Pe 22 ianuarie, comandantul IRGC, generalul Mohammad Pakpour, a emis o declarație scrisă cu ocazia zilei anuale de comemorare a Gărzilor Armate, avertizând Statele Unite și Israelul „să evite orice calcul greșit” și declarând că forțele iraniene sunt „mai pregătite ca niciodată, cu degetul pe trăgaci, să execute ordinele și măsurile comandantului suprem”. Șeful Statului Major al Forțelor Armate Iraniene, Abdolrahim Mousavi, a anunțat separat că Iranul și-a revizuit doctrina militară de la una defensivă la una ofensivă în urma Războiului de Douăsprezece Zile.
Pe 16 februarie, IRGC a început exerciții navale cu foc real în Strâmtoarea Ormuz, anunțând închiderea temporară a unor secțiuni ale căii navigabile, o mișcare rară nemaivăzută din anii 1980. A doua zi, liderul suprem Ali Khamenei a avertizat că navele de război americane desfășurate în Golf „ar putea fi scufundate pe fundul mării”, afirmând că „cea mai puternică armată din lume ar putea primi o palmă de la care nu se va mai putea recupera”. Ambasadorul Iranului la ONU a declarat că toate bazele și activele SUA din regiune vor fi considerate ținte legitime în cazul unui atac. Ministrul de externe Abbas Araghchi a avertizat Europa că „alimentează” un potențial război mai amplu și a numit desemnarea de către Uniunea Europeană a IRGC drept organizație teroristă o „greșeală strategică majoră”. Parlamentul iranian a ripostat desemnând forțele armate ale statelor membre ale UE drept organizații teroriste în temeiul legislației interne.