Kākapō

Kākāpō (din limba maori: kākāpō; nume științific: Strigops habroptilus), cunoscut și sub numele de papagal-bufniță, tarepo sau tarapo, este o specie de papagal de talie mare, cu activitate nocturnă, care trăiește exclusiv la sol. Este endemic în Noua Zeelandă și face parte din suprafamilia Strigopoidea.

Această pasăre prezintă o combinație de trăsături unice în rândul papagalilor: este singurul papagal din lume care nu poate zbura, este cel mai greu reprezentant al ordinului său și are un metabolism bazal neobișnuit de scăzut. Kākāpō este o specie erbivoră, prezintă un dimorfism sexual accentuat în ceea ce privește dimensiunea corpului și este singurul papagal care folosește un sistem de reproducere de tip „” (unde masculii se adună pentru a concura în atragerea femelelor). De asemenea, este una dintre cele mai longevive păsări din lume, cu o durată de viață raportată de până la 100 de ani.

Din punct de vedere istoric, kākāpō a avut o importanță majoră pentru poporul Maori, apărând frecvent în mitologia și legendele acestora. Specia a fost vânată intens în trecut pentru carne și pentru penele sale utilizate la confecționarea hainelor. În prezent, kākāpō este o specie critic periclitată; populația totală cunoscută numără doar 236 de exemplare (conform datelor din 2026), toate fiind monitorizate individual și protejate pe insule sigure, fără prădători, în cadrul programului de conservare Kākāpō Recovery.

Taxonomie Specia a fost descrisă oficial în 1845 de ornitologul englez George Robert Gray, care i-a atribuit numele binomial Strigops habroptilus. Localitatea tip a fost stabilită ca fiind Dusky Sound, în sud-vestul Insulei de Sud a Noii Zeelande. Numele genului, Strigops, provine din greaca veche (strix – „bufniță” și ops – „față”), iar epitetul specific habroptilus derivă din habros („moale”) și ptilon („pană”).

Numele „kākāpō” provine din limba maori, fiind format din cuvintele kākā („papagal”) și pō („noapte”). Acesta are aceeași formă și pentru singular, și pentru plural. Pronunția corectă în maori este [kaːkaːpɔː], dar există și variante colocviale în engleză.

Kākāpō face parte din familia Strigopidae, alături de genul Nestor (care include speciile Kea și Kaka), toate fiind endemice în Noua Zeelandă. Studiile de filogenie moleculară arată că familia Strigopidae s-a separat de restul papagalilor acum 33–44 de milioane de ani, iar strămoșul comun al speciilor kākāpō și Nestor a divergat acum 27–40 de milioane de ani.

Deși ornitologii timpurii credeau că kākāpō este înrudit cu papagalii de sol din Australia datorită coloritului similar, studiile moderne au demonstrat că acest camuflaj este rezultatul unei evoluții convergente, fiind o adaptare independentă la viața terestră.

Descriere fizică Kākāpō este un papagal robust, cu o lungime cuprinsă între 58 și 64 cm și o anvergură a aripilor de aproximativ 82 cm. Este cea mai grea specie de papagal din lume; masculii cântăresc în medie 2 kg, fiind semnificativ mai mari decât femelele, care au o medie de 1,5 kg.

Deși are aripi, kākāpō nu poate zbura, deoarece îi lipsește carena sternului (osul de care se prind mușchii zborului la alte păsări). Își folosește aripile doar pentru echilibru sau pentru a-și atenua căderea când sare din copaci. Spre deosebire de alte păsări terestre, acesta poate acumula rezerve mari de grăsime corporală.

Aspect și penaj Culoare. Penajul este verde-gălbui pătat cu negru sau gri-maroniu, oferind un camuflaj excelent în vegetație. Penele sunt excepțional de moi, deoarece nu trebuie să fie rigide pentru zbor.

Fața. Are un disc facial cu pene fine, asemănător bufnițelor. Ciocul este înconjurat de „mustăți” sensibile (vibrise), folosite probabil pentru a simți terenul în timp ce merge cu capul plecat.

Picioarele. Sunt mari, solzoase și zigodactile (două degete orientate înainte și două înapoi), având gheare puternice adaptate pentru cățărat.

Simțuri și miros Adaptat vieții nocturne, kākāpō are un simț al mirosului extrem de dezvoltat, rar întâlnit la alte specii de papagali . Are un miros corporal specific, descris ca fiind dulceag-mucegăit, care însă poate alerta prădătorii de prezența sa. Deși vederea sa are o sensibilitate ridicată la lumină pentru a funcționa în amurg, acuitatea vizuală este destul de scăzută în comparație cu papagalii diurni.

Sunete Pe lângă sunetele specifice de împerechere (booms și chings), kākāpō scoate adesea un strigăt puternic de tip „skraark”. miniatura|Male (Rangi) skraaking call

Anatomie internă Scheletul speciei kākāpō prezintă trăsături specifice păsărilor care și-au pierdut capacitatea de zbor. Comparativ cu alți papagali, acesta are cele mai mici aripi raportate la mărimea corpului. Penele aripilor sunt mai scurte, rotunjite și mai puțin simetrice, având o structură care nu permite „încuierea” lor necesară pentru zbor.

Modificări scheletice și musculare

Sternul și carena: Sternul este mic, iar carena (osul pe care se prind mușchii zborului) este vestigială și foarte redusă. Oasele: Spre deosebire de majoritatea păsărilor, furcula (osul iadeș) nu este fuzionată, ci formată dintr-o pereche de clavicule. Kākāpō are un pelvis mai mare decât alți papagali, iar oasele picioarelor sunt proporțional mai lungi pentru a susține deplasarea terestră. Musculatura: Mușchii pectorali sunt extrem de reduși. În schimb, pasărea posedă o musculatură dezvoltată în zona gâtului, asociată cu o gușă de mari dimensiuni.

Genetică Specia kākāpō a trecut printr-un „blocaj genetic” (stadiu în care populația mondială a fost redusă la doar 49 de exemplare), ceea ce a dus la o diversitate genetică extrem de scăzută și la un grad ridicat de consangvinizare. Acest fenomen se manifestă prin rezistență scăzută la boli și probleme severe de fertilitate: aproximativ 61% din ouăle de kākāpō nu reușesc să eclozeze.

Studiul genomului Începând cu anul 2015, proiectul Kākāpō 125+ a reușit secvențierea genomului pentru toate exemplarele vii, precum și pentru unele specimene de muzeu . Analizele ADN efectuate pe descendenții populațiilor izolate de pe insule, comparativ cu populațiile dispărute de pe continent, au arătat o reducere a numărului de mutații dăunătoare la păsările de pe insule.

Cercetătorii ipotezează că această reducere a încărcăturii mutaționale s-a produs printr-un proces de „purificare genetică” (purging) și selecție naturală, survenit în ultimii 10.000 de ani de izolare, care a eliminat alelele recesive dăunătoare prin consangvinizare.

Habitat Înainte de sosirea oamenilor, kākāpō era răspândit pe ambele insule principale ale Noii Zeelande. Specia locuia într-o varietate de habitate, de la zone de coastă și tufărișuri până la pajiști alpine și păduri dominate de arbori din familia Podocarpaceae (rimu, mataī, kahikatea, tōtara), fagi sau arbori tawa.

Kākāpō este considerat un „generalist de habitat”. În trecut, acești papagali puteau supraviețui în aproape orice climat din Noua Zeelandă: de la verile uscate și fierbinți din Insula de Nord, până la temperaturile scăzute de iarnă din zonele subalpine ale regiunii Fiordland.

Ecologie și comportament Kākāpō este o pasăre predominant nocturnă; ziua se adăpostește în coroana arborilor sau la sol, iar noaptea devine activă în cadrul teritoriului său . Deși nu poate zbura, este un cățărător excelent, fiind capabil să ajungă până în vârful celor mai înalți arbori. Pentru a coborî, pasărea „parașutează” prin salturi cu aripile întinse, parcurgând astfel câțiva metri prin planare.

Din cauza lipsei zborului, kākāpō are cerințe metabolice foarte scăzute, putând supraviețui cu surse de hrană puține sau de calitate slabă. Este o specie exclusiv erbivoră, hrănindu-se cu fructe, semințe, frunze și rizomi . Pentru deplasare, pasărea folosește picioarele puternice, având un mers rapid, similar unui jogging, prin care poate parcurge câțiva kilometri pe noapte.

Înainte de sosirea oamenilor, singurii prădători ai speciei erau păsările de pradă diurne, precum Acvila lui Haast. Pentru a se proteja, kākāpō a evoluat devenind nocturn și dezvoltând un penaj de camuflaj. Strategia de apărare: Atunci când se simte amenințat, kākāpō „îngheață” (rămâne complet nemișcat), bazându-se pe faptul că penajul său îl face invizibil în vegetație . Deși eficientă împotriva păsărilor (care vânează vizual), această strategie s-a dovedit fatală în fața mamiferelor introduse de om (pisici, câini, dihori), care vânează noaptea folosindu-se de miros.

Personalitate Kākāpō sunt păsări curioase și solitare, dar pot interacționa cu oamenii. Observatorii au remarcat că fiecare individ are o personalitate distinctă, fiind descriși uneori ca având un temperament afectuos, similar unui câine .

Note

Categorie:Păsări inapte de zbor Categorie:Păsări descrise în 1845