Operațiunea Mâini curate (; Mani pulite) a fost o anchetă judiciară la nivel național privind corupția politică din Italia, desfășurată la începutul anilor 1990, care a dus la decăderea Primei Republici Italiene și la dispariția multor partide politice. Unii politicieni și lideri din industrie s-au sinucis după ce crimele lor au fost expuse. Antonio Di Pietro a fost principala figură judiciară responsabilă de anchetă. Conform unor relatări, până la 5.000 de personalități publice au căzut sub suspiciunea lor. La un moment dat, mai mult de jumătate dintre membrii Parlamentului italian au fost puși sub acuzare, în timp ce peste 400 de consilii municipale și orășenești au fost dizolvate din cauza acuzațiilor de corupție. Valoarea estimată a mitei plătite anual în anii 1980 de către companii italiene și străine care licitau pentru contracte guvernamentale mari a ajuns la 4 miliarde de dolari americani (6,5 trilioane de lire).
Sistemul corupt descoperit de anchetă a fost denumit Tangentopoli (pronunție în italiană [tandʒenˈtɔːpoli]). Termenul derivă din italianul tangente, care înseamnă „mită”, și în acest context se referă la mitele acordate pentru contracte de lucrări publice, și din grecescul polis, care înseamnă „oraș”; este astfel uneori tradus ca „Bribesville” în engleză sau „Orașul mitelor”. Fostul prim-ministru italian Bettino Craxi a devenit figura principală a scandalului și s-a apărat spunând că toate partidele au făcut ceea ce a fost acuzat; Craxi, care a fugit la Hammamet, Tunisia, în 1994, a fost condamnat de două ori pentru corupție și finanțare ilicită a partidelor politice și mai avea încă patru procese în așteptare până la moartea sa, în 2000. Partidul Comunist Italian (PCI) și unii dintre foștii săi membri, în principal de dreapta, au fost, de asemenea, investigați, dar au fost achitați.
Impactul mediatic și climatul de indignare publică care a urmat au fost de așa natură încât au decretat prăbușirea sistemului politic de atunci și începutul celei de-A Doua Republici Italiene, deoarece partidele istorice, precum Democrația Creștină (DC) și Partidul Socialist Italian (PSI), s-au dizolvat, fiind înlocuite în parlament la alegerile ulterioare de partide nou formate sau de cele care fuseseră anterior în minoritate sau în opoziție, cum ar fi Federația Verzilor (FdV) și Liga Nordului (LN). Chiar și fără o schimbare formală de regim, a existat o schimbare profundă în sistemul de partide și o schimbare a unei părți din reprezentanții săi naționali. În cele din urmă, toate cele patru partide din guvernul din 1992 au dispărut, în momente diferite și în moduri diferite: DC, PSI, Partidul Socialist Democrat Italian (PSDI) și Partidul Liberal Italian (PLI). Partidul Democrat de Stânga (PDS), Partidul Republican Italian (PRI) și Mișcarea Socială Italiană (MSI) au fost singurele partide naționale supraviețuitoare; PRI este singurul care și-a păstrat numele de atunci.
Arestarea lui Mario Chiesa Tangentopoli, așa cum a ajuns să fie numit scandalul, a început pe 17 februarie 1992, când Antonio Di Pietro, judecătorul care a devenit cel mai asociat cu ancheta, l-a arestat pe Mario Chiesa, un membru al PSI, pentru că a acceptat mită de la o firmă de curățenie din Milano. PSI s-a distanțat de Chiesa, liderul partidului, Bettino Craxi, numindu-l mariuolo, sau „ticălos”, o „dezbinare sălbatică” a unui partid altfel curat. Supărat de acest tratament aplicat foștilor săi colegi, Chiesa a început să ofere informații despre corupția care îi implica. Aceasta a marcat începutul anchetei Mani pulite; știri despre corupția politică au început să se răspândească în presa italiană. Tangentopoli în sine se referă la o serie de anchete judiciare efectuate de diverse parchete judiciare, în special cel din Milano, care au dezvăluit un sistem fraudulos sau corupt care a colaborat cu politica și antreprenoriatul italian.
Extinderea investigațiilor anticorupție La alegerile generale din 1992, DC s-a menținut la putere datorită faptului că guvernul său de coaliție a păstrat o majoritate mică, în timp ce partidele de opoziție de stânga au câștigat sprijin. PCI s-a divizat după prăbușirea Uniunii Sovietice, privând opoziția de conducere. Multe voturi au mers către partidul regionalist Lega Nord, care nu era înclinat să formeze alianțe cu alte partide la acea vreme. Prin urmare, parlamentul rezultat a fost slab și era dificil de format o coaliție stabilă.
În aprilie 1992, numeroase personalități din industrie și politicieni, atât din guvern, cât și din opoziție, au fost arestați sub acuzația de corupție. Deși anchetele au început la Milano, acestea s-au extins rapid în alte zone, pe măsură ce tot mai mulți politicieni au mărturisit faptele. Fundamentală pentru această expunere sporită a fost atitudinea generală a principalilor politicieni de a renunța la sprijinul acordat subordonaților prinși; acest lucru i-a făcut pe mulți dintre ei să se simtă trădați și adesea i-a implicat pe mulți alți factori, care, la rândul lor, i-au implicat și mai mult. Pe 2 septembrie 1992, politicianul PSI Sergio Moroni, care fusese acuzat de corupție, s-a sinucis, lăsând în urmă o scrisoare în care declara că crimele sale nu au fost pentru câștig personal, ci pentru beneficiul partidului.
Efectul asupra politicii naționale La alegerile locale din decembrie 1992, desfășurate în opt comune (municipalități), DC a pierdut jumătate din voturi. A doua zi, Bettino Craxi a fost acuzat oficial de corupție; în cele din urmă, a demisionat din funcția de lider al PSI. Pe 5 martie 1993, guvernul lui Giuliano Amato (PSI) și al ministrului său de justiție, Giovanni Conso (independent), au încercat să găsească o soluție printr-un decret, care a permis înlocuirea acuzațiilor penale pentru mai multe infracțiuni legate de luare de mită cu acuzații administrative; conform opiniei populare de la acea vreme, acest lucru ar fi dus la o amnistie de facto pentru majoritatea acuzațiilor de corupție. Pe fondul indignării publice și al mitingurilor la nivel național, președintele italian de atunci, Oscar Luigi Scalfaro (DC), a refuzat să semneze decretul, considerându-l neconstituțional. Săptămâna următoare, a fost dezvăluit un scandal de 250 de milioane de dolari americani care a implicat Eni, compania energetică controlată de guvern. Fluxul de acuzații, mărturisiri și încarcerări a continuat.
Pe 25 martie 1993, parlamentul a modificat legea electorală municipală în favoarea unui sistem majoritar. Mai târziu, pe 18 aprilie 1993, publicul a susținut în mod covârșitor abrogarea sistemului de reprezentare proporțională existent printr-un referendum (reprezentarea proporțională mixtă a fost introdusă în august), ceea ce l-a determinat pe Amato să demisioneze trei zile mai târziu. Încă șocat de evenimentele recente, parlamentul nu a reușit să formeze un nou guvern. Carlo Azeglio Ciampi (independent), fost guvernator al Băncii Italiei, a fost numit șef al guvernului; el a numit un guvern tehnocrat, fără influențe politice. Între timp, parlamentul a blocat ancheta asupra lui Craxi, determinând mai mulți miniștri din cabinet, inclusiv Francesco Rutelli (FdV) și Vincenzo Visco (independent), să demisioneze în semn de protest, la trei zile de la preluarea funcțiilor. La noile alegeri locale din 6 iunie 1993, DC a pierdut din nou jumătate din voturi; PSI a dispărut practic. În schimb, LN a devenit cea mai puternică forță politică din nordul Italiei.
Procesul Cusani Pe 20 iulie 1993, fostul președinte Eni, Gabriele Cagliari, s-a sinucis în închisoare. Soția sa a returnat ulterior 3 milioane de dolari americani din fonduri ilegale. Între timp, Sergio Cusani a fost judecat și acuzat de infracțiuni legate de Enimont, o societate mixtă între Eni și o altă companie energetică, Montedison. Procesul a fost difuzat la televiziunea națională și a fost un fel de demonstrație a modului în care vechii politicieni își asumau responsabilitățile. Deși Cusani însuși nu a fost o figură importantă, legătura dintre faptele sale și afacerea Enimont i-a chemat ca martori pe toți politicienii importanți ai națiunii. O notă culminantă a fost atinsă în procesul Cusani când fostul șef al guvernului, Arnaldo Forlani (DC), răspunzând la o întrebare, a spus pur și simplu: „Nu-mi amintesc”. Se întâmpla să fie foarte agitat și nu a observat că transpirația i se acumula pe buze, iar acea imagine era considerată de mulți un simbol al dezgustului oamenilor față de sistemul corupt. În schimb, Craxi a recunoscut că partidul său a primit 93 de milioane de dolari din fonduri ilegale, apărându-și acțiunile spunând că „toată lumea făcea asta”. Chiar și LN a fost implicată în proces; secretarul Umberto Bossi și fostul trezorier Alessandro Patelli au fost condamnați pentru primirea a 200 de milioane de lire din fonduri ilegale (aproximativ 100.000 de dolari la acea vreme).
S-a pretins că PCI a dat mită, dar nu s-a stabilit cine a comis infracțiunea. Mai mulți membri milanezi ai PDS, în principal ai aripii miglioriste, au fost acuzați de corupție în timpul mandatului lor ca membri ai PCI, dar au fost achitați. Procurorul Antonio Di Pietro a declarat: „Răspunderea penală este personală, nu pot aduce aici o persoană cu prenumele Partid și numele de familie Comunist.” Procesul Enimont în sine a avut loc după procesul Cusani, cu mult mai puțin interes public.
Investigații pe alte fronturi Între timp, ancheta s-a extins în afara sferei politice. Pe 2 septembrie 1993, judecătorul din Milano, Diego Curtò, a fost arestat. Pe 21 aprilie 1994, 80 de autorități de reglementare financiară și 300 de personalități din industrie au fost acuzate de corupție. Câteva zile mai târziu, secretarul Fiat a recunoscut corupția printr-o scrisoare adresată unui ziar. Magnatul media Silvio Berlusconi a intrat în politică mai târziu în acel an și a câștigat alegerile generale din 1994, ceea ce mulți au considerat a fi o mișcare de a-și proteja numeroasele interese de afaceri de o posibilă anchetare. Această suspiciune a fost întărită pe 11 februarie 1994, când fratele său, Paolo Berlusconi, a recunoscut infracțiuni de corupție. Pe 29 iulie 1994, fratele său a fost din nou arestat și eliberat imediat.
Lottizzazione Termenul lottizzazione, care înseamnă modul în care un teren este împărțit în părți mici sau lotti, a ajuns să desemneze procedura de acordare a pozițiilor de la vârf în conglomerate statale importante, cum ar fi IRI, Enel sau Eni, unor personalități politice sau cel puțin unor manageri cu o orientare politică clară. Aceasta se răspândea de obicei la niveluri inferioare, creând centre de putere dependente de partidele politice care controlau o parte semnificativă a sistemului de producție. Locurile disponibile erau de obicei acordate astfel încât partidele de guvernământ și partidele de opoziție, precum PCI, să obțină o cotă de putere corespunzătoare influenței lor percepute în guvern.
Impact Un studiu din 2020 arată că
În cultura populară În 2005, artistul Gianni Motti a creat o operă de artă sub forma unei bucăți de săpun, numită Mani pulite, pe baza scandalului. Se pretindea că această lucrare a fost creată din grăsimea rezultată în urma unei liposucții efectuate de Silvio Berlusconi. A fost vândută la cea de-a 36-a ediție a Art Basel pentru 15.000 de euro. Un serial de televiziune din 2015, intitulat 1992, este bazat pe evenimentele din Operațiunea Mani pulite.
Vezi și Bancopoli Lista scandalurilor și controverselor de tip „gate”
Note
Referințe
Lectură suplimentară
Legături externe
Mani Pulite Categorie:Istoria Italiei Categorie:Scandaluri de corupție Categorie:Corupție politică Categorie:Istoria politică a Italiei