Iancu Alecsandri (uneori numit Ioan, Jean; ) a fost un prozator, publicist, traducător și diplomat român, reprezentant al generației pașoptiste și unioniste. A fost fratele mai mic al lui Vasile Alecsandri.
Biografie miniatura|Familia vornicului Alecsandri: soția, fata și Iancu Alecsandri. Iancu Alecsandri s-a născut la Iași, fiind fiul vornicului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. A urmat studiile la pensionul lui Victor Cuénim și la Academia Mihăileană, iar ulterior și-a continuat formarea la Paris. În tinerețe a urmat cariera militară, ajungând până la gradul de colonel.
La începutul anului 1846, a intrat în rândurile „Societății studenților români de la Paris”, alături de Ion Ghica, Costache Negri, Nicolae Bălcescu, Ion Bălăceanu, Dimitrie Bolintineanu și alți tineri români aflați la studii în capitala Franței. Tot la Paris, Iancu Alecsandri a fost tutorele lui Gheorghe Duca, pe când acesta urma cursurile Liceului „Louis-le-Grand”. A întreținut relații apropiate cu mai multe figuri ale generației sale, între care Nicolae Bălcescu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza. În plan cultural, a fost asociat și cercului Junimea.
S-a implicat în evenimentele revoluționare de la 1848 și a susținut ulterior cercurile emigrației române, fiind apropiat de mediile politice care urmăreau unirea Principatelor. După înăbușirea mișcării revoluționare din Moldova, Iancu Alecsandri s-a refugiat la Schitul Hangu împreună cu fratele său Vasile și alți revoluționari moldoveni, precum Alexandru Cantacuzino și Alecu Russo, încercând fără succes organizarea unei acțiuni împotriva domniei lui Mihail Sturdza. După eșecul acestei încercări, a părăsit Moldova; împreună cu Alecu Russo a străbătut zona Vrancei și a trecut prin Focșani, ajungând în București sub identitate ascunsă, de unde a plecat spre Brașov, fiind ulterior și printre refugiații care au traversat Banatul în direcția Lugojului.
După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite, Iancu a intrat în serviciul statului român. A fost aghiotant al domnului și a deținut gradul de locotenent-colonel. Între 1859 și 1866 a reprezentat interesele românești la Paris și Londra. Activitatea sa diplomatică este legată de începuturile agenției române de la Paris, înființată în 1860, și de susținerea politicii externe promovate de Cuza.
După abdicarea lui Cuza în 1866, s-a retras din viața politică și s-a stabilit la Paris. A rămas însă atent la evoluțiile din țară și a continuat să se manifeste în spațiul public prin texte cu caracter politic și economic. Între 1879 și 1881 a trimis corespondențe din capitala Franței pentru ziarul „Presa”, în care comenta viața politică și parlamentară franceză, precum și diverse aspecte ale actualității europene.
Iancu Alecsandri a murit la Paris, la 15 mai 1884, după o boală gravă. După moartea lui Iancu, Vasile Alecsandri a evocat în corespondența sa suferințele îndelungate prin care acesta trecuse înainte de sfârșit. Într-o scrisoare trimisă lui Édouard Grenier, el nota:
Opera literară Pe lângă activitatea diplomatică, Iancu a avut și preocupări literare. A publicat proză, traduceri, note și texte memorialistice. Printre scrierile sale se numără nuvela Dor de morți, apărută în Convorbiri literare în 1883. Postum au fost publicate traducerea Lumile celelalte după Camille Flammarion, comedia într-un act Morunul și seria de tip jurnal Note zilnice, care cuprinde observații despre războiul de independență și viața politică românească din anii 1877–1878, unde scria:
Vasile Alecsandri i-a dedicat piesa Fântâna Blanduziei: „Închin această piesă, compusă la Mircești în 1883 și reprezentată la București la 22 martie 1884, iubitului meu frate".
Familia Iancu Alecsandri a fost căsătorit cu Louise Elisabeth Noémie Guillard (1831–1903), franceză, fiica doctorului Stanislas Pierre Bernard Guillard și a Annei Nancy Darricarrère. Prin familia mamei sale, Noémie Guillard era înrudită îndepărtat cu Ferdinand de Lesseps. Noémie a murit la Paris, la 11 martie 1903, și a fost înmormântată în cavoul Lesseps-Darricarrère din cimitirul Montmartre. Din căsătoria lor au rezultat trei fiice:
Hélène Anne Alecsandri (1852–1895) a fost căsătorită mai întâi cu Charles André Georges Miot, cu care a avut doi fii, Georges Jean Maurice Miot și Maurice Miot. După moartea primului soț, s-a recăsătorit cu Joseph de Malherbe, conte și prefect francez, cu care a avut patru copii: Germaine, Jacques, Robert și Marguerite Christine Diane. A murit la 10 ianuarie 1895, la Oran, în Algeria. Alice Catherine Alecsandri (1855–1934) a fost căsătorită mai întâi cu publicistul Georges Charles Antoine Bal, iar apoi cu bancherul parizian Joseph Charles Jules François de Paul del Valle. Din a doua căsătorie a avut doi copii, Pierre Charles François de Paul del Valle și Fernande Anne Théo Françoise de Paul del Valle. A murit la Paris, la 14 aprilie 1934, fiind înmormântată în cavoul familiei din cimitirul Montmartre. Marie Alecsandri (1857–1884) s-a căsătorit cu inginerul Charles Alfred Victor Bal, fratele primului soț al surorii sale Alice Catherine. Cei doi au avut un fiu, Henri Georges Charles Ferdinand Bal, mort la vârstă fragedă. Marie Alecsandri a murit la Paris, la 31 octombrie 1884, și a fost înmormântată, de asemenea, în cavoul din cimitirul Montmartre.
Galerie de imagini
Note
Bibliografie
Legături externe
Categorie:Nașteri în 1826 Categorie:Decese în 1884 Categorie:Nașteri pe 30 decembrie Categorie:Decese pe 15 mai Categorie:Pașoptiști români Categorie:Scriitori români din secolul al XIX-lea Categorie:Diplomați români Categorie:Ieșeni Categorie:Decese în Paris