Paul Wittgenstein () a fost un pianist austro-american cunoscut pentru stimularea compunerii unor unor concerte de pian care se pot cânta doar cu mâna stângă, după ce brațul drept i-a fost amputat în timpul Primului Război Mondial. El a conceput tehnici inovatoare, inclusiv combinații de pedale cu mișcări ale mâinii, care i-au permis să cânte acorduri ce până atunci erau considerate imposibile pentru un pianist cu cinci degete.
A fost fratele mai mare al filosofului Ludwig Wittgenstein.
Începutul vieții stanga|miniatura|Paul Wittgenstein (în față, stânga) cu fratele și surorile lui. Wittgenstein s-a născut la Viena, al patrulea fiu și al șaptelea din cei (număr care nu include o fetiță care a murit la naștere) ai industriașului Karl Wittgenstein și a lui Leopoldine Maria Josefa Kalmus. A fost crescut în religia catolică, deși trei dintre bunicii lui se convertiseră la iudaism la vârstă adultă. Doar bunica din partea mamei nu avea nicio origine evreiască. Fratele lui, Ludwig, s-a născut doi ani mai târziu. Locuința familiei era adesea vizitată de figuri culturale proeminente, printre care compozitorii Johannes Brahms, Gustav Mahler, , și Richard Strauss, cu care tânărul Paul cânta duete. Bunica lui, Fanny Wittgenstein, era verișoară cu violinistul Joseph Joachim, pe care l-a adoptat și l-a dus la Leipzig pentru a studia cu Felix Mendelssohn.
Wittgenstein a studiat cu Malvine Brée și mai târziu cu virtuozul polonez . Și-a făcut debutul public în 1913, și a primit recenzii favorabile. În anul următor, a izbucnit Primul Război Mondial, iar el a fost chemat în serviciul militar. A fost împușcat în cot și luat prizonier de ruși în timpul Bătăliei Galiției, iar brațul drept a trebuit să-i fie amputat.
Noua carieră de pianist cu mâna stângă În timpul recuperării, într-un lagăr de prizonieri de război de la Omsk în Siberia, Wittgenstein s-a hotărât să-și continue cariera folosind doar mâna stângă. Prin intermediul ambasadorului Danemarcei, i-a scris fostului său profesor, , care era orb, cerându-i să-i compună un concert pentru mâna stângă. Labor i-a răspuns rapid, spunându-i că deja începuse lucrul la o astfel de piesă. După război, Wittgenstein a studiat intens, aranjând piese pentru a fi cântate doar cu mâna stângă, și învățând noua compoziție a lui Labor. A început să cânte din nou. Multe din recenzii conțineau comentarii care nu spuneau decât că cântă bine pentru un om cu un singur braț, dar a perseverat.
A abordat apoi mai mulți compozitori celebri, cerându-le să compună material pe care el să-l poată interpreta. Benjamin Britten, Paul Hindemith, , Erich Wolfgang Korngold, Serghei Prokofiev, , , , și Richard Strauss au producs piese muzicale pentru el. Maurice Ravel a scris , care a devenit mai celebru decât orice altă compoziție inspirată de Wittgenstein. Dar când Wittgenstein a operat modificări ale melodiei pentru premiera de la Ambasada Franței din Viena—inclusiv „rânduri extrase din partea orchestrală și adăugate la solo, schimbări de armonii, adăugiri, eliminări de măsuri și un șir nou-creat de mari arpegii în spirală în cadența finală”—Ravel s-a înfuriat și nu i-a mai vorbit câțiva ani. Wittgenstein a acceptat apoi să interpreteze concertul așa cum fusese el compus, iar cei doi s-au împăcat, deși prietenia lor nu a mai fost niciodată la fel.
Wittgenstein nu a interpretat toate piesele pe care le-a comandat. Lui Prokofiev i-a spus că nu înțelege dar că îl va cânta într-o bună zi; nu a făcut-o niciodată. Ulterior, a spus: „chiar un concert compus de Prokofiev pentru mine, eu nu l-am cântat deoarece nu-mi este clară logica lui interioară, și, desigur, nu-l pot cânta până nu o înțeleg”. A respins direct Muzică de pian cu orchestră Op. 29 a lui Hindemith; a ascuns partitura în biroul lui, și nu a fost descoperită decât după moartea văduvei lui în 2002 (când Hindemith era mort de 39 de ani). Își permitea această abordare deoarece în contractele cu compozitorii introdusese stipularea că el deține drepturile exclusive de interpretare a acelor compoziții pe durata întregii lui vieți. După cum îo spunea lui Siegfried Rapp pe :
(Rapp a cântat Concertul pentru pian nr. 4 al lui Prokofiev în 1956, cu cinci ani înainte de moarta lui Wittgenstein.)
Multe piese comandate de Wittgenstein sunt cântate și astăzi de pianiști cu ambele mâini; în particular, pianistul austriac , a creat, spunând că are permisiunea compozitorului, dar împotriva obiecțiilor lui Wittgenstein, aranjamente pentru două mâini ale pieselor compuse de Schmidt pentru Wittgenstein. Pianiștii care și-au pierdut capacitatea de a cânta cu mâna dreaptă, născuți după Wittgenstein, cum ar fi (care în cele din urmă și-a recuperat abilitatea de a-și folosi dreapta) și , cu cântat și ei piese compuse pentru el.
Reputația postumă a lui Wittgenstein este cu lumini și umbre. În , Alexander Waugh scrie că între 1928 și 1934, Wittgenstein a fost „un pianist de clasă mondială cu o aptitudine tehnică și o sensibilitate remarcabile” dar că interpretările lui au devenit din ce în ce mai „aspre și rudimentare”. Orchestrele și dirijorii care odinioară îl invitau să cânte cu ei au început din ce în ce mai rar să încerce să-l programeze. Tendința lui de a modifica și de a rescrie, fără autorizație, lucrările pe care le-a comandat a contribuit și ea la a-l face controversat.
Persecuțiile naziste și emigrarea Familia Wittgenstein s-a convertit la creștinism cu trei generații înainte de nașterea lui Paul pe ramura paternă și cu două generații cu cea maternă, dar era de origine în principal evreiască, și conform legilor de la Nürnberg, ei au fost clasificați ca evrei. După ascensiunea Partidului Nazist și anexarea Austriei, Paul a încercat să-și convingă surorile, pe Hermine și pe Helene (care atunci aveau 69, respectiv 64 de ani) să plece din Viena, dar ele au refuzat: erau prea atașate de casele lor de acolo, și nu credeau că o familie atât de distinsă ca a lor ar fi în vreun pericol real. Ludwig trăia deja în Anglia de mai mulți ani, iar era căsătorită cu un american. Paul, căruia, sub regimul nazist, nu i se mai permitea să cânte în public, s-a mutat în SUA în 1938. De acolo, el și Gretl, ajutați de Ludwig (care a dobândit cetățenia britanică în 1939), au reușit să gestioneze finanțele familiei (deținute în cea mai mare parte în străinătate) și legăturile legale pentru a face ca surorile lor să nu mai aibă statut de evrei.
Portofoliul financiar al familiei consta din proprietăți și alte bunuri aflate în Germania, care ocupau terenuri în valoare totală de peste 6 miliarde de dolari, poate cea mai mare avere privată din Europa. Practic toate aceste proprietăți au fost cedate naziștilor în schimbul protecției acordate celor două surori sub interpretări excepționale ale legilor rasiale, ceea ce le-a permis să continue să trăiască în palatul familiei din Viena.
Viața personală Soția lui Wittgenstein, Hilde, i-a fost elevă; cei doi au avut doi copii înainte de a se căsători, primul conceput după prima lecție de pian, când Hilde avea 18 ani, iar Paul 47. Întrucât Hilde nu era evreică, Paul a fost expus acuzațiilor de „”; în 1938, a fugit la New York. În 1940, a petrecut șapte luni în Cuba, încercând să obțină vize permanente pentru el și Hilde, și s-au căsătorit într-o ceremonie catolică la Havana pe . Când soția și copiii au sosit în SUA în 1941, a aranjat ca ei să locuiască într-o casă de pe Long Island, pe care o vizita în weekenduri, în timp ce el locuia într-un apartment de pe . Wittgenstein a devenit cetățean american în 1946 și și-a petrecut restul vieții în SUA, unde a predat și a cântat. A murit la New York City în 1961 și a fost înmormântat pe Long Island, dar apoi a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Pinegrove din South Sterling, comitatul Pike, Pennsylvania, unde se mutase văduva lui.
Colecționar de artă Wittgenstein a colecționat opere ale artiștilor secesiunii vieneze, în special Gustav Klimt. El deținea mai multe lucrări ale lui Rudolf von Alt. A avut și o mare colecție de muzică și instrumente muzicale.
În cultura populară John Barchilon a scris romanul , bazat pe viața lui Wittgenstein.
Într-un episod al serialului american de televiziune M*A*S*H, intitulat „”, actorul a jucat rolul unui pianist concertist, rănit în luptă cu afectarea nervilor de la mâna dreaptă. Personajul Charles Winchester (jucat de David Ogden Stiers) îi aduce muzica de la , spunându-i povestea lui Wittgenstein, și îl încurajează să nu-și abandoneze talentul muzical.
Wittgenstein apare ca personaj în filmul , realizat în 1993 de , al cărui subiect este fratele lui, Ludwig.
Wittgenstein este menționat mult în a doua jumătate a romanului de Brian Evenson.
Viața lui Wittgenstein stă la baza cântecului „” de pe albumul din 2012, al lui .
Wittgenstein apare în povestirea „” de William Boyd (găsită în colecțiile și ).
Note
Bibliografie Cărți
Thiollet, Jean-Pierre (2017). « W comme Wittgenstein », in Improvisation so piano, Neva Ed., 2017, pp. 121–127.
Știri
Surse online
Lectură suplimentară
Part 2, Part 3
Legături externe
Biblioteca muzicală și documentele lui Paul Wittgenstein la Biblioteca Congresului SUA
Filmare din 1933 cu Paul Wittgenstein cântând Concertul pentru pian pentru mâna stângă al lui Ravel la Salle Pleyel din Paris, Franța
Categorie:Muzicieni din Viena Categorie:Pianiști evrei Categorie:Decese în 1961 Categorie:Nașteri în 1887