Dinastia Idrisizilor sau Idrisizii (în ) a fost o dinastie musulmană arabă care a domnit între 788 și 974, guvernând cea mai mare parte a Marocului de astăzi și părți din vestul Algeriei actuale. Numită după fondatorul său, Idris I, dinastia idrisidă a fost o dinastie alidă, descendentă a lui Mahomed prin nepotul său, Hasan. Domnia lor a jucat un rol important în islamizarea timpurie a Marocului și a prezidat, de asemenea, o creștere a imigrației arabe și a arabizării în principalele centre urbane.
Fugind de Califatul Abbasid din est în urma Bătăliei de la Fakhkh, Idris I s-a stabilit inițial, în 788, la Volubilis, în Marocul de astăzi, cu ajutorul aliaților berberi locali. El și fiul său, Idris al II-lea, au fondat ulterior ceea ce avea să devină orașul Fes, situat mai la est. Fes a devenit capitala unui stat idrisid care a guvernat cea mai mare parte a Marocului actual și o parte din vestul Algeriei.
După moartea lui Idris al II-lea, regatul a fost împărțit între fiii săi rivali. După o perioadă de conflict, autoritatea dinastiei a fost restabilită și a rămas relativ stabilă între 836 și 863. Totuși, la sfârșitul secolului al IX-lea, aceștia s-au confruntat cu provocări repetate și opoziție locală. În secolul al X-lea, regiunea a intrat sub dominația politică a triburilor Zenata, care au purtat bătălii prin interpuși în numele celor două puteri rivale din regiune, Califatul Fatimid și Califatul Omeiad de Córdoba. Idrisizii au fost expulzați definitiv din Fes în 927, dar au păstrat un teritoriu redus în nordul Marocului, având baza la . Aceștia au fost învinși definitiv și înlăturați de la putere în 974, iar o scurtă încercare de a recâștiga puterea în 985 a eșuat, de asemenea.
Istorie Fondatorii statului idrisid: Idris I și Idris II Până în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, regiunile cele mai vestice ale Magrebului, inclusiv Marocul de astăzi, fuseseră efectiv independente de Califatul Omeiad încă de la revoltele berbere conduse de kharigiți, care au început în anii 739–740.
Califatul Abbasid, după anul 750, nu a avut mai mult succes în restabilirea controlului asupra Marocului. Înlăturarea autorității estice a însemnat că Marocul era controlat de diverse triburi berbere locale și principate care au apărut în această perioadă, cum ar fi Confederația Barghwata de pe coasta Atlanticului și Emiratul Midrarid din Sijilmasa.
Fondatorul dinastiei Idrisizilor a fost Idris ibn Abdallah (788–791), care își urmărea ascendența până la Ali ibn Abi Talib (decedat în 661) și soția acestuia, Fatimah, fiica profetului islamic Mahomed. El a fost strănepotul lui Hasan ibn Ali.
În urma Bătăliei de la Fakhkh, de lângă Mecca, purtată între abbasizi și susținătorii descendenților lui Mahomed, Idris ibn Abdallah a fugit în Maghreb. A sosit inițial la Tanger, cel mai important oraș al Marocului la acea vreme, iar până în anul 788 s-a stabilit la Volubilis (cunoscut sub numele de Walili în arabă).
Puternicul trib al berberilor Awraba din Volubilis l-a primit pe Idris și l-a proclamat „imam” (lider religios) al acestora. Tribul Awraba îl sprijinise anterior pe Kusaila în lupta sa împotriva armatelor omeiade în anii 670 și 680. Până în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, aceștia se stabiliseră în nordul Marocului, unde liderul lor, Ishak, își avea baza în orașul roman Volubilis.
La acel moment, membrii tribului Awraba erau deja musulmani, dar trăiau într-o zonă în care majoritatea triburilor erau fie creștine, evreiești, kharijite sau pagâne. Se pare că aceștia au salutat venirea unui imam sharifian ca pe o modalitate de a-și consolida poziția politică. Idris I, care a fost foarte activ în organizarea politică a tribului Awraba, a început prin a-și afirma autoritatea și a lucrat pentru supunerea triburilor creștine și evreiești.
În 789, el a fondat o așezare la sud-est de Volubilis, numită Medinat Fas. În 791, Idris I a fost otrăvit și ucis de un agent abbasid. Deși nu a lăsat niciun moștenitor de sex masculin la momentul decesului, la scurt timp după aceea, soția sa, Lalla Kanza bint Uqba al-Awrabi, i-a născut singurul fiu și succesor, Idris al II-lea. Rashid, fost sclav arab loial și companion al lui Idris, a crescut băiatul și și-a asumat regența statului în numele tribului Awraba. În 801, Rashid a fost ucis de către abbasizi. În anul următor, la vârsta de 11 ani, Idris al II-lea a fost proclamat imam de către tribul Awraba.
Deși își extinsese autoritatea asupra celei mai mari părți a nordului Marocului, ajungând până la Tlemcen în vest, Idris I fusese complet dependent de conducerea tribului Awraba. Idris al II-lea și-a început domnia prin slăbirea puterii Awraba, primind coloniști rabi în Walili și numind doi arabi în funcțiile de vizir și qadi. Astfel, s-a transformat dintr-un protejat al tribului Awraba în suveranul acestuia.
Liderul Awraba, Ishak, a răspuns prin complotarea împotriva vieții sale împreună cu aghlabizii din Tunisia. Idris a reacționat ordonând uciderea fostului său protector, Ishak, iar în 809 și-a mutat sediul guvernului din Walili, dominat de Awraba, la Fes, unde a fondat o nouă așezare numită Al-'Aliya. Idris al II-lea (791–828) a dezvoltat orașul Fes, stabilit anterior de tatăl său ca un oraș de piață berber. Aici a primit două valuri de imigrație arabă: unul în 818 din Cordoba și altul în 824 din Tunisia aghlabidă, conferind orașului Fes un caracter mai arab decât altor orașe maghrebiene.
Când Idris al II-lea a murit în 828, statul idrisid se întindea din vestul Algeriei până la Sous în sudul Marocului, devenind cel mai important stat din regiune, depășind principatele Sijilmasa, Barghawata și Nekor, care au rămas în afara controlului său.
Succesorii lui Idris al II-lea Puterea dinastiei a început să scadă treptat după moartea lui Idris al II-lea. Sub conducerea fiului și succesorului său, Muhammad (828–836), regatul a fost împărțit între șapte dintre frații săi, formându-se astfel opt mici state idriside în Maroc și în vestul Algeriei. Muhammad a guvernat orașul Fes, având doar o autoritate nominală asupra fraților săi.
Fratele său, Al-Qasim, a condus Tangerul și împrejurimile acestuia. 'Umar a guvernat peste triburile Sanhaja și Ghumara în regiunea Rif. Lui Isa i-a fost încredințat controlul regiunilor de coastă Tamesna, lângă , inclusiv Shallah (Chellah), având baza la Wazeqqūr (un oraș situat lângă localitatea modernă Khenifra). Lui Yahya i s-a oferit Hiṣn Daī (un sit probabil situat lângă orașul actual Beni Mellal). Hamza a primit Walili. 'Ubayd Allah (sau 'Abd Allah) a primit sudul, inclusiv teritoriul triburilor Lamta și un oraș numit Tamdult. Agadir (mai târziu Tlemcen) a rămas sub controlul lui Muhammad Ibn Sulayman, vărul lui Idris al II-lea și fiul lui Sulayman (fratele lui Idris I, pe care acesta din urmă îl lăsase la conducerea orașului), constituind dinastia sulaymanidă.
La scurt timp după această divizare teritorială, Isa s-a revoltat împotriva fratelui său, Muhammad. Acesta din urmă l-a însărcinat pe celălalt frate al său, Umar, să îl pedepsească. Umar a reușit să îl înlăture pe Isa de la putere, acesta fiind forțat să se refugieze la Chellah. Umar s-a îndreptat apoi spre nord pentru a-l pedepsi pe un alt frate, al-Qasim, deoarece acesta refuzase să li se alăture lui și lui Muhammad împotriva lui Isa. Al-Qasim a fugit la Asilah și s-a stabilit în apropiere, în timp ce Muhammad i-a oferit lui Umar guvernarea Tangerului drept recompensă. La moartea lui Umar, în septembrie sau octombrie 835, fiul său, , a primit la rândul său toate domeniile tatălui său.
Muhammad însuși a murit șapte luni mai târziu, în martie sau aprilie 836. Fiul său, , i-a moștenit poziția și a guvernat timp de 13 ani (836–849) într-o manieră competentă, asigurând stabilitatea statului. După moartea sa, în 849, a fost urmat la tron de fratele său, (sau Yahya I), care s-a bucurat, de asemenea, de o domnie pașnică.
În această perioadă, cultura islamică și cea arabă s-au consolidat în orașe, iar Marocul a profitat de pe urma comerțului trans-saharian, care a ajuns să fie dominat de negustori musulmani (majoritatea berberi). Orașul Fes a înflorit, de asemenea, devenind un centru religios important. În timpul domniei lui Yahya, au sosit mai mulți imigranți rabi și au fost fondate celebrele moschei al-Qarawiyyin și al-Andalusiyyin.
Cu toate acestea, cultura islamică și arabă și-a făcut simțită influența doar în mediul urban, marea majoritate a populației Marocului folosind în continuare limbile berbere și aderând adesea la doctrine islamice heterodoxe sau eretice. Idrisizii au fost, în principal, conducători ai orașelor și au avut o putere limitată asupra majorității populației țării.
Declinul și căderea După moartea lui Yahya I în 863, acesta a fost urmat de fiul său mai puțin competent, Yahya al II-lea, care a divizat din nou domeniul idrisid între membrii familiei extinse. Yahya al II-lea a murit în circumstanțe incerte în 866, după ce a fugit din palatul său. După un episod de dezordine în Fes, vărul său, Ali ibn Umar, a preluat puterea.
În 868, sub conducerea lui Abd al-Razzaq, triburile berbere kharijite sufri Madyuna, Ghayata și Miknasa din regiunea Fes au format un front comun împotriva idrisizilor. Având baza la , aceștia au reușit să îl învingă pe Ali ibn Umar și să ocupe Fes. Totuși, orașul a refuzat să se supună, iar un alt Yahya, fiul lui al-Qasim, a reușit să recupereze cetatea și să se stabilească drept nou conducător, sub numele de Yahya al III-lea. Astfel, linia de guvernare a trecut de la fiii lui Muhammad la fiul lui Umar și, ulterior, la fiii lui al-Qasim.
Yahya al III-lea a guvernat întregul domeniu idrisid și a continuat atacurile împotriva sufriților. Cu toate acestea, în 905, a murit în luptă împotriva unui alt membru al familiei, (un nepot al lui Umar), care a preluat ulterior puterea sub numele de Yahya al IV-lea.
În acest moment însă, fatimizii din est au început să intervină în Maroc, sperând să își extindă influența. În 917, tribul și liderul său, Masala ibn Habus, acționând în numele aliaților lor fatimizi, au atacat Fes și l-au forțat pe Yahya al IV-lea să recunoască suzeranitatea fatimidă, înainte de a-l detrona în 919 sau 921. Acesta a fost succedat de vărul său, Musa ibn Abul 'Afiya, căruia îi fusese deja încredințată restul țării. Idrisidul , un nepot al lui al-Qasim, a reușit să smulgă controlul orașului Fes în 925, dar în 927 Musa s-a întors, l-a capturat pe Hassan și l-a ucis, marcând ultima dată când idrisizii au deținut puterea în Fes.
Din Fes, tribul Miknasa a început să urmărească familia idrisidă prin tot Marocul. Familia s-a refugiat în cetatea din nordul Marocului, unde Miknasa i-a asediat. Totuși, la scurt timp după aceea, a izbucnit un război civil în rândul tribului Miknasa, când Musa a schimbat tabăra în favoarea omeiazilor din Córdoba în 931, într-o tentativă de a obține mai multă independență.
Fatimizii l-au trimis pe Humayd ibn Yasal (sau Hamid), nepotul lui Masala ibn Habus, să îl confrunte pe Musa, învingându-l în 933 și forțându-l să revină la supunere. Idrisizii au profitat de situație pentru a rupe asediul fortăreței lor și pentru a învinge trupele Zenata ale tribului Miknasa. Odată ce fatimizii s-au retras, Musa s-a lepădat din nou de autoritatea lor și l-a recunoscut pe califul umayyad. Fatimizii l-au trimis pe generalul lor, Maysur, să îl înfrunte din nou, iar de data aceasta Musa a fugit. El a fost urmărit și ucis de către idrisizi.
După aceste evenimente, idrisizii s-au stabilit printre triburile Jbala din regiunea Rif (nord-vestul Marocului), unde și-au reconstruit parțial baza de putere din Hajar an-Nasr, recunoscând alternativ ca suzerani fie pe omeiazii din Córdoba (sub Abd ar-Rahman al III-lea), fie pe fatimizi. a guvernat aici din 938 până în 948 în numele fatimizilor.