Moscheea Andaluzilor sau Moscheea Al-Andalusiyyin (în ), numită uneori și Moscheea Andaluză, este o moschee istorică majoră din Fes el Bali, vechiul cartier medina din Fes, Maroc. Moscheea a fost fondată în anii 859–860, fiind una dintre cele mai vechi moschei din Maroc. Este situată în inima unui district care, din punct de vedere istoric, a fost asociat cu imigranții andaluzi, de la care își trage și numele. De atunci, a fost renovată și extinsă de mai multe ori. Astăzi, este unul dintre relativ puținele așezăminte rămase din epoca idrisidă și unul dintre reperele principale ale orașului. Minaretul a fost adăugat în 956, iar restul clădirii a fost în mare parte reconstruit între 1203 și 1207 sub stăpânirea almohadă. Alte adăugiri și restaurări au avut loc în diferite perioade după aceea.

Istoric și dezvoltare Fondare Conform unor surse istorice precum al-Jazna'i, moscheea a fost fondată în anii 859–860 (245 AH) de Maryam bint Mohammed bin Abdullah al-Fihri (sora Fatimei al-Fihri, care a fondat Moscheea Qarawiyyin în aceeași perioadă). Construcția a fost ajutată, de asemenea, de fonduri suplimentare donate de un grup de locuitori locali de origine andaluză, ceea ce a dat moscheii numele actual. Aceștia din urmă sosiseră în oraș ca refugiați în 818, fugind din orașul Córdoba după o revoltă eșuată care a dus la represiuni severe din partea emirului omeyad .

Construcția inițială a fost modestă. Conform geografului andaluz din secolul al XII-lea , moscheea consta dintr-o sală hipostilă cu șase nave (sau șapte, conform lui al-Jazna'i) formate din rânduri paralele de arcade susținute de coloane de piatră. Aceasta conținea un mic sahn (curte) în care erau plantați un nuc și alți câțiva arbori. Spre deosebire de multe moschei marocane ulterioare, rândurile de arcade erau dispuse de la est la vest, paralel cu peretele sudic al qibla, în loc să fie perpendiculare pe acesta. Moscheea avea acces la apă din abundență de la un canal artificial de apă cunoscut sub numele de Oued Masmuda.

Adăugiri timpurii (secolul al X-lea)

În timpul secolului al X-lea, Fez a fost prins în rivalitatea dintre omeyazii din Cordoba și Califatul Fatimid. Cu toate acestea, acest lucru a beneficiat moscheile Al-Andalusiyyin și Al-Qarawiyyin, ambele primind patronaj din partea facțiunilor rivale în această perioadă. În 933, noul guvernator berber al orașului Fez, Hamid ibn Hamdan al-Hamdani, un vasal al conducătorului fatimid Ubayd Allah, a transferat locul de desfășurare a khutbah (predica religioasă din timpul rugăciunilor de vineri) la această Moschee a Andaluzilor, înlocuind vechea Moschee Al-Ashyakh, prima moschee construită în Madinat Fas de , ca moschee principală a Cartierului Andaluz din Fes el-Bali. În același timp, khutbah a fost transferată și de la Moscheea Shurafa la Moscheea Qarawiyyin de pe celălalt mal al orașului.

În 956, Abd ar-Rahman al III-lea, califul omeyad din Córdoba, a finanțat construcția minaretului moscheii, care a supraviețuit până astăzi. Henri Terrasse a considerat că locația inițială a minaretului ar fi fost colțul de nord-vest al moscheii (înainte de extinderea sa ulterioară). Acesta are o bază pătrată cu un turn principal, fiind încununat cu merloane mici și acoperit de o cupolă. Este similar cu minaretul Moscheii al-Qarawiyyin, care a fost construit tot în aceeași perioadă, deși este puțin mai mic și mai simplu. Ambele au fost probabil inspirate de minaretul mai impunător pe care Abd ar-Rahman al III-lea îl construise anterior în același deceniu. Construcția ambelor minarete a fost realizată de guvernatorul local, Ahmed ibn Abi Said, un vasal al omeyazilor, însă nu este clar care a fost implicarea personală exactă a lui Abd ar-Rahman al III-lea în proiect, în afară de asigurarea fondurilor.

În 980, după ce nordul Marocului a căzut sub controlul lui Buluggin, un emir zirid care guverna în numele fatimizilor (al căror centru se mutase mai la est, la Cairo), acesta a comandat un nou minbar pentru moschee, simbolizând victoria fatimizilor șiiți asupra altor facțiuni, precum omeyazii suniți din Cordoba. O inscripție cu această dată (369 AH) s-a păstrat pe unul dintre panourile originale ale minbarului, fiind redescoperită în secolul al XX-lea de Henri Terrasse în timpul restaurărilor. Noua etapă de dominație fatimidă nu a durat însă mult. În 985, Ibn Abi Amir, vizirul califului și conducătorul de facto al Cordobei (cunoscut în sursele creștine sub numele de Almanzor), l-a trimis pe vărul său Askalaja cu o armată pentru a recaptura direct Fez și nordul Marocului. La câteva luni după ce a cucerit cu succes orașul Fez, minbarul a fost parțial refăcut cu piese noi într-un stil artistic foarte asemănător, inclusiv o secțiune superioară (spătarul) cu o inscripție care menționa data de 375 AH (985 sau 986) și numele lui Ibn Abi Amir și Hisham al II-lea. Probabil că elementele care identificau minbarul ca fiind fatimid au fost îndepărtate deliberat și înlocuite cu piese omeyade. Terrasse sugerează că inscripția anterioară din 369 AH (care nu include niciun nume) a fost lăsată la acea vreme deoarece meșteșugarii locali, care s-ar putea să nu fi știut să citească bine scrierea kufică, s-ar fi putut să nu-i realizeze semnificația.

Reconstrucția almohadă

Moscheea nu a mai fost modificată până la începutul secolului al XIII-lea, în timpul perioadei almohade. (v. 1199–1213), al patrulea calif almohad, a acordat o atenție mai mare orașului Fez decât predecesorii săi, în special prin fortificarea acestuia. Conform lui al-Jazna'i, când califul a fost informat că Moscheea Andaluzilor avea nevoie de reparații, a ordonat restaurarea și extinderea sa. Construcția s-a desfășurat între 1203 și 1207, iar anaza moscheii a fost instalată în 1209. Terrasse a remarcat că această perioadă lungă, precum și structura relativ omogenă a clădirii actuale (care are stâlpi din cărămidă în loc de coloane din piatră), sugerează că moscheea a fost aproape în întregime reconstruită în acest interval. În plus, alinierea actuală a qibla moscheii pare să fie diferită de alinierea minaretului său din secolul al X-lea, ceea ce sugerează că acesta din urmă este în continuare aliniat cu orientarea mai veche a moscheii.

Pe lângă extinderea planului moscheii, reconstrucția almohadă a adăugat o poartă nordică monumentală, o fântână, o nouă intrare pentru sala de rugăciune a femeilor și un apartament pentru imam, situat la un etaj deasupra sălii de rugăciune a femeilor. O casă de abluțiuni, sau dar al-wudu, a fost de asemenea construită peste drum, având o formă similară cu un alt dar al-wudu construit în aceeași perioadă pentru Moscheea Qarawiyyin. Pentru a alimenta cu apă această instalație de abluțiuni, și poate pentru că apa din Oued Masmouda a fost considerată prea poluată (deoarece traversa o mare parte a orașului înainte de a ajunge la moschee), Al-Nasir a creat de asemenea un nou canal de apă pentru a aduce apă direct la moschee din afara orașului. Fațada înaltei porți de nord este decorată cu plăci zellij și cu un baldachin elaborat din lemn sculptat, deși acestea au fost probabil restaurate ulterior și s-a mai păstrat puțin din decorația almohadă de astăzi. Savantul Georges Marçais a lăudat arhitectura ca fiind o capodoperă a stilului arhitectural marocan.

În cele din urmă, Al-Nasir a restaurat și vechiul minbar al moscheii. Încă o dată, în loc să înlocuiască complet minbarul, almohazii au ales să îl restaureze și să îl reutilizeze pe cel vechi. Cea mai mare parte a minbarului, în special părțile sale laterale, au fost acoperite cu panouri noi din lemn decorate în stilul maur din această perioadă, puternic influențat de meșteșugul andaluz. Cu toate acestea, panoul superior din spate, care prezenta inscripții din timpul restaurării omeyade din secolul al X-lea, a fost păstrat la locul lui, indicând probabil un anumit respect pe care almohazii îl aveau față de fostul Califat de Cordoba.

Restaurări și înfrumusețări ulterioare Terrasse remarcă faptul că zidăria folosită în construcția almohadă a fost de o calitate mediocră, ceea ce a necesitat repararea și restaurarea ei la sfârșitul secolului al XIII-lea, sub marinizi. moscheii, Abu Abdallah Muhammad ibn Abd al-Qasim ibn Hassuna, i-a trimis o cerere de reparații sultanului mariniz , care a fost de acord. Reparațiile au fost efectuate în anii 1295–1296 (695 AH). O mare parte din structură, inclusiv stâlpii și plafoanele, a fost restaurată în această perioadă. Următorul sultan, , care a guvernat pentru o scurtă perioadă între 1307 și 1308, a dispus repararea canalelor de apă almohade ale moscheii și a instalat, de asemenea, fântâna ornamentată din peretele nordic al curții moscheii. Deși nu este menționată în sursele istorice, Terrasse a considerat că poarta estică a moscheii, din apropierea minaretului, a fost probabil construită sau decorată în secolul al XIV-lea, poate tot în timpul lui Abu Thabit. Dar al-Muwaqqit, un apartament pentru cronometror construit la al doilea etaj, pe latura de sud-est a minaretului, datează probabil tot din perioada mariniză, când astfel de structuri au început să fie adăugate moscheilor. Un spațiu mare de depozitare din spatele moscheii, cu un panou cu o inscripție cursivă deasupra ușilor sale duble, pare să fi servit ca bibliotecă și a fost fondat de unul dintre ultimii sultani marinizi, Abu Sa'id Uthman al III-lea, în 1415 (816 AH). Terrasse a datat, de asemenea, câteva alte elemente din lemn sculptat din această zonă, din interiorul și din jurul ușii imamului și al Moscheii Funerare (Jama' al-Gna'iz) din spatele moscheii, ca aparținând perioadei lui .

Moscheea a oferit, de asemenea, șapte cursuri de învățământ și conținea două biblioteci, la fel ca Moscheea al-Qarawiyyin, ceea ce a făcut-o a doua cea mai importantă moschee din medina orașului Fez. Marinizii au fondat, de asemenea, cel puțin două medrese în apropiere, la începutul secolului al XIV-lea: Medresa Sahrij și Medresa Sba'iyyin. La fel ca medresele din apropierea Moscheii Qarawiyyin, acestea ofereau cursuri, dar foloseau și pentru a caza studenții din afara orașului care veneau să studieze la moschee. Moscheea în sine a fost restaurată de mai multe ori de-a lungul anilor, ceea ce i-a permis să își păstreze forma. Aspectul actual al porții monumentale a moscheii datează probabil de la o restaurare din perioada alauită. Moulai Ismail (v. 1672–1727) a renovat fântâna mariniză din curtea moscheii, unde numele său este încă vizibil. Decorația în stuc sculptat a mihrabului a fost, de asemenea, refăcută într-o perioadă recentă și nu este mai veche de secolul al XVIII-lea. Printre restaurările mai moderne, savantul francez Henri Terrasse, care a lucrat la mai multe monumente în perioada Protectoratului Francez (1912–1956), a realizat un studiu complet al moscheii și al minbarului său, care a fost publicat în 1942.

Note

Referințe

Legături externe

Categorie:Fondări în 860 Categorie:Moschei din Maroc Categorie:Atracții turistice din Maroc Categorie:Arhitectură islamică Categorie:Arhitectura africană