Partidul Whig, sau Partida Whig, cunoscută și ca Whigs, era o facțiune politică și mai târziu un partid politic în parlamentele Angliei, Scoției, Irlandei, Marii Britanii și Regatului Unit. Între anii 1680 și anii 1850, Whigii au concurat pentru putere cu rivalii lor, Tories. Whigii au devenit Partidul Liberal când facțiunea a fuzionat cu Peelites și cu Radicalii în anii 1850. Mulți whigi au părăsit Partidul Liberal în 1886 ca urmare a Irish Home Rule și au format Partidul Liberal Unionist, care a fuzionat cu Partidul Conservator în 1912.

Whigii au început ca o facțiune politică ce se opunea monarhiei absolute și emancipării catolice, susținând monarhismul constituțional și guvernul parlamentar, dar și supremația protestantă. Spre deosebire de Tories, ei susțineau toleranța față de protestanții non-anglicani.

Aceștia au jucat un rol central în Revoluția Glorioasă din 1688 și au fost dușmanii de rând ai regilor și pretendenților romano-catolici Stuart. Perioada cunoscută sub numele de Supremația Whig (1714–1760) a fost posibilă prin succesiunea hanoveriană a lui George I în 1714 și eșecul revoltei iacobite din 1715 de către rebelii tory. Whigii au preluat controlul deplin asupra guvernului în 1715 și i-au epurat complet pe tories din toate pozițiile majore din guvern, armată, Biserica Anglicană, profesiile juridice și funcțiile politice locale. Primul mare lider al whigilor a fost Robert Walpole, care a menținut controlul asupra guvernului din 1721 până în 1742 și al cărui protejat, Henry Pelham, a condus guvernul din 1743 până în 1754. Marea Britanie s-a apropiat de un stat monopartid sub whigi până când regele George al III-lea a venit pe tron ​​în 1760 și le-a permis Toriilor să se întoarcă; Cu toate acestea, puterea Partidului Whig a rămas puternică timp de mulți ani după aceea. Istoricii au numit perioada cuprinsă între aproximativ 1714 și 1783 „lunga perioadă a oligarhiei Whig”. În timpul Războiului de Independență American, Whigii au fost partidul cel mai simpatizant față de independența americană și crearea unei democrații în Statele Unite.

Până în 1784, atât Whigii, cât și Tories deveniseră partide politice oficiale, Charles James Fox devenind liderul unui Partid Whig reorganizat, care s-a opus noilor Tories ai lui William Pitt cel Tânăr. Întemeierea ambelor partide depindea mai mult de sprijinul politicienilor bogați decât de voturile populare. Deși au existat alegeri pentru Camera Comunelor, doar câțiva bărbați controlau majoritatea alegătorilor.

Ambele partide au evoluat lent în secolul al XVIII-lea. La început, Partidul Whig a avut tendința, în general, de a sprijini familiile aristocratice, deposedarea continuă a catolicilor de dreptul de vot și tolerarea protestanților nonconformiști (dizidenți precum prezbiterienii), în timp ce conservatorii au favorizat, în general, nobilimea mică și persoanele care erau (relativ vorbind) mici fermieri; aceștia au susținut, de asemenea, legitimitatea unei Biserici Anglicane puternic stabilite. (Așa-numiții tories tradiționaliști au preferat anglicanismul bisericesc tradițional, sau anglo-catolicismul. Unii, în special adepții schismei fără jurământ, au susținut deschis sau ascuns pretenția la tron ​​a Casei Stuart exilate - o poziție cunoscută sub numele de iacobitism.) Mai târziu, whigii au ajuns să se bucure de sprijinul reformiștilor industriali emergenți și al clasei mercantile, în timp ce tories au ajuns să se bucure de sprijinul fermierilor, proprietarilor de pământuri, regaliștilor și (în mod similar) celor care favorizau cheltuielile militare imperiale.

Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, manifestul Whig (datorat în special influenței lui Charles James Fox) ajunsese să cuprindă supremația parlamentului, abolirea sclaviei, extinderea dreptului de vot și o accelerare a mișcării către egalitatea deplină a drepturilor catolice (o inversare a poziției partidului de la sfârșitul secolului al XVII-lea, care fusese militant anticatolică).

Nume Cuvântul Whig își are originea ca o prescurtare a cuvântului Whiggamore, o poreclă pentru un prezbiterian scoțian, în special un Covenanter. Acest cuvânt a apărut pentru prima dată în contextul raidului Whiggamore din 1648, în care mii de Covenanteri au mărșăluit asupra Edinburghului pentru a-i răsturna pe Engagers, care încercau să-l repună pe Carol I la putere. Istoria sa ulterioară este neclară. Oxford English Dictionary îl consideră un compus al cuvântului whig, care înseamnă „a conduce rapid”, și iapă. Episcopul Burnet oferă o etimologie ușor diferită, urmărind cuvântul până la whiggam, o chemare despre care se spune că este folosită pentru a impulsiona caii:

Cuvântul a intrat în discursul politic englez în timpul crizei de excluziune din 1679–1681, care depindea de posibilitatea ca fratele lui Carol al II-lea, Ducele de York (romano-catolic), să i se permită să-i succeadă la tron. Susținătorii ducelui au fost porecliți Tories din pricina presupusei lor asemănări cu bandiții și rebelii irlandezi, în timp ce oponenții săi au fost porecliți Whigs în urma presupusei lor asemănări cu fanaticii religioși scoțieni. În ciuda originii lor peiorative, cele două cuvinte au devenit în cele din urmă denumiri neutre pentru cele două facțiuni majore din politica britanică.Hume, David (1797). "LXVIII". The History of England. VIII. London. p. 126.

Referințe

Legături externe

Karl Marx on the Tories and the Whigs (1852) Categorie:Fondări în 1678 Categorie:Desființări în 1859 Categorie:Partide liberale Categorie:Partide desființate