miniatura|Cruciada creștină împotriva jihadului musulman: Richard Inimă de Leu confruntându-l pe Saladin în bătălia de la Arsuf (1191), gravură de Gustave Doré, 1877. Un război sfânt este un război purtat în numele unui zeu sau sancționat de o autoritate religioasă. Un război sfânt este în general înțeles ca un război ofensiv, care vizează convertirea, alungarea sau anihilarea dușmanilor religioși. Într-un context defensiv, un conflict poate escalada și într-un război sfânt, în special atunci când o autoritate religioasă se implică într-o confruntare pe care nu a instigat-o direct.
Termenul își are originea în epoca elenistică și a devenit comun în creștinism începând cu Evul Mediu înalt, în timpul cruciadelor. În timpurile moderne, a legitimat și războaiele motivate de naționalism în special războaiele de eliberare anti-napoleoniene din țările vorbitoare de limbă germană, și le-a ridicat la rangul de ciocnire a viziunilor asupra lumii. Concepte similare din alte religii, cum ar fi jihadul în islam, sunt adesea comparate cu termenul care își are originea în Europa creștinizată, dar nu sunt echivalate în cercetare. Un război just, care este legat de criterii etice raționale, se distinge, de asemenea, de un război sfânt.
Creștinism Multe texte necreștine confundă creștinismul cu conceptul de „război sfânt”, adesea prin interpretări greșite ale unui text de Augustin de Hipona, în tratatul său Cetatea lui Dumnezeu, scris între 413 și 426. În acesta, el prezintă o teorie creștină a războiului inspirată de De Officiis a lui Cicero. Cicero a descris lupta civilizației romane împotriva barbarilor ca fiind un „război just”, dar numai atunci când era vorba de autoapărare legitimă, purtată cu mijloace măsurate și numai dacă toate celelalte soluții în afară de război s-au dovedit deja ineficiente. „Războiul just” nu poate fi, prin urmare, interpretat ca un „război sfânt” nici măcar în contextul luptei Imperiului Roman creștinat împotriva barbarilor păgâni sau eretici care, la acea vreme, persecutau creștinii.
Creștinii occidentali au organizat cruciade în Evul Mediu pentru a restabili accesul creștinilor la Țara Sfântă și la Locurile Sfinte din Ierusalim, unde creștinii erau persecutați de selgiucizi. Expresia „Război Sfânt„ apare, totuși, în Estoire de la guerre sainte, o lungă poezie narativă în limba anglo-normandă scrisă la începutul secolului al XIII-lea și relatând expediția lui Richard Inimă de Leu în a treia cruciadă.
Acest termen a fost aplicat și războaielor care i-au pus pe catolici împotriva protestanților în secolul al XVI-lea, la campaniile lui Cromwell împotriva catolicilor din Irlanda și a prezbiterienilor din Scoția David El Kenz et Claire Gantet, Guerres et paix de religion en Europe, , Armand Colin, 2008, dar și la războaiele care îi opun pe susținătorii Bisericii unui partid antireligios sau anticlerical, cum ar fi revolta Cristero din Mexic (1926-1929).Florence Loriaux, Les Belges et le Mexique, Presses universitaires de Louvain, 1993,
Totuși, acesta este un termen folosit în contexte politice, determinat de interese seculare mai degrabă decât spirituale. Prin urmare, acest termen nu poate fi folosit oficial pentru a se referi la Biserica Catolică sau la creștinism în general.
Islam miniatura|Jihadul Toucouleursilor musulmani în regatul Fouta-Toro, gravură franceză din 1818. Termenul „război sfânt” este adesea folosit de autorii occidentali pentru a traduce conceptul musulman de jihad, care se poate referi la un război purtat în apărare sau pentru propagarea Islamului, cum ar fi războaiele Tijaniyya.
Pe 14 noiembrie 1914, în contextul Primului Război Mondial, Mehmed al V-lea Mehmed al V-lea, sultanul otoman, a cerut un război sfânt împotriva Triplei Înțelegeri, cu sprijinul Germaniei, unde Max von Oppenheim, consilier al lui Wilhelm al II-lea, teoretiza despre „insurecția islamică” încă din 1898. Deși acest apel a fost luat în serios de beligeranții care l-au cenzurat, el a fost, de fapt, foarte puțin ascultat.
Orientul Îndepărtat În secolul al XX-lea, invazia Chinei a fost desemnată oficial „război sfânt” (seisen) de către guvernul lui Fumimaro Konoe. Propaganda japoneză s-a bazat atunci puternic pe tradiția șintoistă, în special pe conceptul de hakkō ichi'u (opt colțuri ale lumii sub un singur acoperiș), revitalizat de kokka shinto (șintoismul de stat), pentru a asigura mobilizarea poporului în jurul împăratului Shōwa și a „misiunii sale divine”.
În 2002, istoricul religiilor Odon Vallet a scris: „Deși țările budiste nu au fost scutite de conflicte sângeroase și deși teologii lor au justificat adesea naționalismul, budismul nu a instituit războiul sfânt”.
Note
Vezi și
Monoteism Ezoterism Jihad Război religios
Categorie:Război după tip Categorie:Religie Categorie:Istoria religiilor Categorie:Religie și politică Categorie:Religie și violență Categorie:Ezoterism