Taberele de refugiați sahrawi

Taberele de refugiați sahrawi (în ; în ), cunoscute și sub numele de taberele de la Tindouf, sunt o rețea de tabere de refugiați înființate în provincia Tindouf, Algeria, în perioada 1975–1976, pentru refugiații sahrawi care fugeau din calea forțelor marocane, ce avansau prin Sahara Occidentală în timpul Războiului din Sahara Occidentală. Deoarece majoritatea refugiaților inițiali trăiesc încă în tabere, această situație se numără printre cele mai prelungite din lume.

Oportunitățile limitate de autosuficiență în mediul dur de deșert au obligat refugiații să se bazeze pe asistența umanitară internațională pentru a supraviețui. Cu toate acestea, taberele de la Tindouf se diferențiază de majoritatea taberelor de refugiați prin nivelul lor de autoorganizare. Cele mai multe dintre activități și organizarea vieții din tabără sunt gestionate de refugiații înșiși, cu foarte puțină ingerință din exterior.

Taberele sunt împărțite în cinci wilaya (districte) numite după orașe din Sahara Occidentală: El Aaiún, Awserd, Smara, Dakhla și, mai recent, Cape Bojador (sau daira Bojador). În plus, există o tabără satelit mai mică, cunoscută sub numele de „27 Februarie”, formată în jurul unui internat pentru femei, și o tabără administrativă numită Rabouni. Taberele sunt răspândite pe o suprafață destul de mare. În timp ce El Aaiún, Smara, Awserd, „27 Februarie” și Rabouni se află la mai puțin de o oră de mers cu mașina de orașul algerian Tindouf, tabăra Dakhla se află la 170 km spre sud-est. De asemenea, în tabere se află și cartierul general al Regiunii a 6-a Militare a Republicii Arabe Democrate Saharawi.

Instituții administrative și de utilitate publică

Taberele de refugiați sunt guvernate de , fiind parte administrativă a Republicii Arabe Democrate Saharawi (RADS). Guvernul în exil și administrația RASD sunt localizate în tabăra Rabouni.

Femeile sunt active la mai multe niveluri ale administrației, iar Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați a evaluat pozitiv importanța acestora în administrația taberelor și în structurile sociale.

Algeria nu intervine în organizarea acestora. Deși armata algeriană are o prezență semnificativă în orașul învecinat Tindouf, Algeria insistă asupra faptului că responsabilitatea pentru respectarea drepturilor omului în tabere revine Frontului Polisario.

Rezidenții taberelor se supun Constituției și legilor RADS. Un sistem de justiție local, dotat cu instanțe și închisori, este administrat de Frontul Polisario. Judecătorii locali () au competență jurisdicțională în problemele privind statutul personal și dreptul familiei (dreptul islamic șaria).

Frontul Polisario a prioritizat educația încă de la început, iar autoritățile locale au înființat 29 de grădinițe, 31 de școli primare și șapte școli secundare, instituțiile academice „27 Februarie” și „12 Octombrie”, precum și diverse centre de formare tehnică (fără a uita că taberele de la Tindouf numără 90 000 de refugiați). Deși materialele didactice sunt în continuare puține, rata de alfabetizare a crescut de la aproximativ 5% la momentul formării taberelor, la 90% în 1995. Educația copiilor este obligatorie, iar câteva mii dintre aceștia au urmat studii universitare în Algeria, Cuba și Spania, ca parte a pachetelor de asistență.

Taberele dispun de 27 de clinici, un spital central și patru spitale regionale.

Bărbații efectuează serviciul militar în forțele armate ale RADS. În anii de război, cel puțin unele femei au fost înrolate în unități auxiliare care asigurau paza taberelor de refugiați.

În aprilie 2026, o serie de rapoarte au indicat faptul că Statele Unite ale Americii au solicitat guvernului algerian să desființeze taberele de refugiați sahrawi.

Cifrele privind populația Numărul de refugiați sahrawi din taberele de la Tindouf este disputat și sensibil din punct de vedere politic. Marocul susține că Frontul Polisario și Algeria supraestimează cifrele pentru a atrage atenția politică și ajutorul extern, în timp ce Frontul Polisario acuză Marocul că încearcă să restricționeze ajutorul umanitar ca mijloc de presiune asupra populației civile de refugiați. Cifrele privind numărul refugiaților vor fi, de asemenea, importante pentru determinarea ponderii lor politice în eventualitatea unui referendum pentru stabilirea statutului viitor al Saharei Occidentale.

Autoritățile algeriene au estimat numărul refugiaților sahrawi din Algeria la 165 000. Această cifră a fost susținută de Frontul Polisario, deși mișcarea recunoaște că unii refugiați s-au relocat în Mauritania, țară care găzduiește aproximativ 26 000 de refugiați sahrawi. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) s-a raportat la cifra Algeriei timp de mulți ani, însă, în 2005, îngrijorările legate de o posibilă supraestimare au determinat organizația să își reducă cifra de lucru la 90 000, pe baza analizei imaginilor din satelit, UNHCR se află în dialog cu Guvernul algerian și cu conducerea refugiaților sahrawi, urmărind realizarea unui recensământ pentru a determina numărul exact al refugiaților din tabere.

În 1998, misiunea a ONU a identificat 42 378 de adulți cu drept de vot în tabere, numărându-i doar pe cei care contactaseră birourile de înregistrare ale misiunii și care reușiseră ulterior să își dovedească descendența din Sahara Occidentală de dinainte de 1975. Nu s-a încercat estimarea numărului total al populației din tabere.

Guvernul marocan susține că numărul total al refugiaților este de aproximativ 45 000 până la 50 000 și, de asemenea, că aceste persoane sunt ținute în tabere de către Frontul Polisario împotriva voinței lor. Cu toate acestea, Agenția Centrală de Informații (CIA) notează că există în jur de 100 000 de refugiați doar în taberele susținute de Algeria, situate în apropierea orașului Tindouf.

Condiții de trai

Regiunea Tindouf este situată pe o hammada, o vastă câmpie stâncoasă din Deșertul Sahara. Temperaturile de vară în această parte a hammadei, cunoscută istoric drept „Grădina Diavolului”, depășesc adesea 180°C, iar furtunile de nisip frecvente perturbă viața normală. Vegetația este rară sau inexistentă, iar lemnele de foc trebuie colectate cu mașina de la zeci de kilometri distanță. Doar câteva dintre tabere au acces la apă, iar sursele de apă potabilă nu sunt nici curate, nici suficiente pentru întreaga populație de refugiați. Viața de subzistență nu poate fi menținută în acest mediu, iar taberele sunt complet dependente de ajutorul extern.

Alimentele, apa potabilă, materialele de construcție și îmbrăcămintea sunt aduse cu mașina de către agențiile de ajutor internațional. Alimentele de bază sunt transportate de la portul Oran la Rabouni de către Programul Alimentar Mondial (PAM), în colaborare cu Semiluna Roșie Algeriană și guvernul algerian, în timp ce distribuirea alimentelor din Rabouni este organizată de Frontul Polisario în colaborare cu Semiluna Roșie a Saharei Occidentale. Odată cu dezvoltarea unei economii de piață rudimentare, unii refugiați au reușit să achiziționeze televizoare și să folosească autoturisme, în ultimii ani apărând câteva sute de antene satelit.

Ploile torențiale și inundațiile severe au distrus o mare parte din tabere în februarie 2006, declanșând o reacție de criză din partea UNHCR și a Programului Alimentar Mondial (PAM), în vederea înlocuirii locuințelor distruse cu corturi și a furnizării de alimente pentru a acoperi stocurile pierdute.

PAM și-a exprimat în mod repetat îngrijorarea cu privire la lipsa donațiilor și a avertizat asupra unor consecințe grave asupra sănătății dacă nevoile nu sunt acoperite. UNHCR a avertizat la începutul anului 2007 că cerințele nu erau îndeplinite în taberele sahrawi și că malnutriția era severă. Organizația Refugees International a remarcat că situația este deosebit de precară în Dakhla, cea mai greu accesibilă dintre tabere.

În octombrie 2015, ploi torențiale au inundat din nou taberele de refugiați, distrugând case (construite din cărămizi de nisip), corturi și provizii de alimente. Peste 11 000 de familii au fost afectate.

Comisia Europeană se referă la refugiații sahrawi ca fiind „refugiații uitați”.

Rolul femeilor

Frontul Polisario a încercat să modernizeze societatea din tabere prin accentuarea educației, eradicarea tribalismului și emanciparea femeilor.

Rolul femeilor sahrawi era central deja în viața precolonială și colonială, însă a fost consolidat și mai mult în anii de război (1975–1991), când femeile sahrawi au asigurat cea mai mare parte a administrației taberelor, în timp ce bărbații luptau pe front. Acest fapt, alături de cursurile de alfabetizare și de formare profesională, a generat progrese majore în ceea ce privește rolul femeilor în societatea sahrawi. Reîntoarcerea unui număr mare de bărbați sahrawi după încetarea focului din 1991 a încetinit această evoluție, conform unor observatori, însă femeile conduc în continuare majoritatea administrației taberelor, iar uniunea femeilor sahrawi (UNMS) este foarte activă în promovarea rolului acestora.

Cu toate acestea, două femei care fuseseră rezidente ale taberelor au susținut că femeile din taberele de refugiați sunt lipsite de drepturile lor fundamentale și sunt victime ale excluderii și ale agresiunilor sexuale.

Muncă și economie O economie monetară rudimentară a început să se dezvolte în tabere în anii 1990, după ce Spania a decis să plătească pensii sahrawilor care fuseseră înrolați cu forța ca soldați în Tropas Nómadas în perioada colonială. De asemenea, au intrat bani de la sahrawii care lucrau în Algeria sau în străinătate, precum și de la refugiații care practicau un stil de viață tradițional beduin și tuareg, crescând vite în Algeria, Mauritania și în zonele din Sahara Occidentală eliberate de Frontul Polisario. Cu toate acestea, economia privată rămâne foarte limitată, iar taberele continuă să supraviețuiască în principal din ajutorul extern și algerian.

Separarea familiilor și drepturile omului

Deoarece Frontul Polisario și Marocul se află încă în stare de război, vizitele între tabere și părțile din Sahara Occidentală controlate de Maroc sunt practic imposibile, împiedicând deplasarea prin Sahara Occidentală, situație la care se adaugă închiderea frontierei dintre Algeria și Maroc, precum și restricțiile de mișcare impuse de Frontul Polisario populației din tabere. Mii de familii au fost separate timp de până la 30 de ani, o situație dureroasă pentru populația atât din Sahara Occidentală, cât și din taberele de refugiați. În 2004, UNHCR a gestionat un program de schimb de vizite de familie, oferind vizite de cinci zile pentru un număr limitat de persoane, din tabere către teritoriile controlate de Maroc și invers. Organizația Națiunilor Unite a stabilit, de asemenea, servicii telefonice și poștale între tabere și Sahara Occidentală controlată de Maroc.

Frontul Polisario a recunoscut existența unor rapoarte privind rele tratamente în anii '70 și '80, dar respinge acuzațiile legate de abuzuri în curs de desfășurare. Rapoartele privind bătăile și tortura, care în multe cazuri au dus la deces, aplicate prizonierilor de război marocani deținuți în trecut în tabere, au fost susținute de unele organizații pentru drepturile omului, ceea ce pare să fi contribuit la eliberarea ultimilor dintre acești prizonieri până în vara anului 2005. Există plângeri legate de restricționarea mișcării între tabere, Marocul descriindu-le ca fiind complet izolate de lumea exterioară, însă autoritățile din tabere susțin că acest lucru este neadevărat și că se ocupă doar de înregistrarea deplasărilor în scopul alocării ajutoarelor. Organizațiile pentru drepturile omului aflate în vizită au concluzionat că condițiile sunt îngrijorătoare în ceea ce privește subzistența de bază, dar că situația drepturilor omului este satisfăcătoare.

Răpirea lucrătorilor umaniari străini din 2011