Taberele de imigranți din Israel (ebraică: מחנות עולים, plural Mahanot Olim) au fost centre temporare de primire și cazare destinate imigranților și refugiaților evrei care au sosit în Palestina sub mandat britanic și, ulterior, în Statul Israel, începând din 1947. Aceste tabere, alcătuite inițial în principal din corturi, au găzduit mai întâi supraviețuitori ai Holocaustului din Europa, iar ulterior un număr mare de evrei proveniți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. La începutul anilor 1950, majoritatea taberelor au fost transformate în maabara (ma'abarot), tabere de tranzit, unde corturile au fost înlocuite treptat cu locuințe temporare, în principal barăci și construcții din tablă.

Istoric Înființare La începutul anului 1947, Agenția Evreiască pentru Israel a ajuns la un acord cu autoritățile britanice, conform căruia imigranții evrei urmau să sosească în Israel pe baza unor certificate lunare sau trimestriale și să rămână în arest britanic. S-a convenit ca, după eliberarea unui certificat corespunzător din partea unui donator, imigranții să fie eliberați din lagărele de detenție.

Până în 1947, aproximativ 750 de imigranți soseau lunar în Palestina sub mandat britanic în cadrul cotelor de imigrație stabilite de autoritățile mandatului. La sosire, aceștia erau internați în lagărul de la Atlit. Din cauza condițiilor de acolo, o parte dintre imigranți au fost transferați în tabăra de la Kiryat Shmuel, lângă Haifa, aflată de asemenea sub administrație britanică. În urma unui acord cu autoritățile mandatului, paza taberei era asigurată de polițiști evrei din cadrul Poliției Palestinei, iar administrarea internă era încredințată Agenției Evreiești. Serviciile medicale erau furnizate de organizația Hadassah. Cu o capacitate de aproximativ 700 de persoane, tabăra de la Kiryat Shmuel este considerată de unele surse primul lagăr de imigranți propriu-zis.

În prima jumătate a anului 1947, o altă tabără de imigranți, numită Newe Haim, a fost înființată lângă Hadera, oferind adăposturi celor eliberați din lagărele de la Atlit și Kiryat Shmuel. Șederea medie a imigranților în Newe Haim la acea vreme era de aproximativ 3 săptămâni.

În perspectiva admiterii a aproximativ 100.000 de supraviețuitori ai Holocaustului, Agenția Evreiască a pregătit mii de locuințe în orașe și așezări evreiești, precum și zece tabere de imigranți, între care o tabără situată lângă Kfar Azar, cu o capacitate de aproximativ 200 de persoane. Cu toate acestea, până la sfârșitul anului 1947, majoritatea taberelor nou înființate au rămas neocupate, cei mai mulți imigranți fiind găzduiți în continuare în lagărul de la Atlit, care adăpostea aproximativ 1.400 de persoane în noiembrie 1947, precum și în taberele de la Kiryat Shmuel și din apropierea localității Hadera.

După adoptarea de către ONU a rezoluției privind împărțirea Palestinei, la sfârșitul lunii noiembrie 1947, numărul imigranților evrei sosiți a crescut. Aceștia au fost cazați și în noi centre amenajate în foste tabere militare evacuate de autoritățile britanice. În această perioadă au fost înființate tabăra de imigranți de la Pardes Hana și alte tabere în apropierea localităților Ra'anana, Bet Lid, Binyamina și Rosh HaAyin. Ulterior, au fost deschise tabere suplimentare la Be'er Ya'akov, Kiryat Eliyahu (Haifa), Kiryat Motzkin, Rehovot și Ierusalim. Aceste tabere au fost destinate imigranților care nu reușiseră să obțină alte locuințe sau care nu dispuneau de sprijin din partea rudelor.

Dezvoltare

Până la sfârșitul anului 1948, existau 20 de tabere de imigranți în Israel, care găzduiau 35.000 de imigranți, iar capacitatea era de aproximativ 50.000 de locuri. Perioada petrecută de aceștia în taberele de imigranți a devenit din ce în ce mai lungă în timp, ajungând la peste o lună.

La sfârșitul anului 1949, existau 90.000 de evrei adăpostiți în tabere de imigranți; până la sfârșitul anului 1951, această populație a crescut la peste 220.000 de persoane, în aproximativ 125 de comunități separate. Sosirea bruscă a peste 130.000 de evrei irakieni în Israel la începutul anilor 1950 a însemnat că aproape o treime dintre locuitorii taberelor de imigranți de la acea vreme erau de origine evreiască irakiană. Pe lângă evreii irakieni, un număr mare de evrei libieni și yemeniți a remodelat taberele de imigranți în comunități în mare parte de origine orientală (adot hamizrah) și de rit sefard.

Conversia taberelor de imigranți în tabere de tranzit Condițiile de trai din taberele de corturi au determinat autoritățile să dezvolte forme de cazare mai stabile. În acest context, taberele de imigranți au fost transformate treptat în maabara (tabere de tranzit), iar corturile au fost înlocuite, în mare parte, cu locuințe temporare, inclusiv barăci și construcții din tablă. Prima tabără de tranzit a fost înființată la Ierusalim în mai 1950, iar în decurs de doi ani sistemul ma'abarot găzduia peste 220.000 de persoane.

Peste 80% dintre locuitorii ma'abarot erau imigranți și refugiați evrei proveniți din țările arabe și musulmane din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

În timp, multe dintre ma'abarot au fost transformate în localități permanente sau au fost integrate în orașele învecinate ca noi cartiere rezidențiale. Numărul persoanelor cazate în aceste tabere a început să scadă după 1952, iar ultimele ma'abarot au fost desființate în jurul anului 1963.

O mare parte dintre fostele tabere de tranzit au devenit ulterior așa-numitele „orașe de dezvoltare” (ayarot pituach). Printre localitățile care își au originea în ma'abarot se numără Kiryat Shmona, Sderot, Beit She'an, Yokneam Illit, Or Yehuda și Migdal HaEmek.

Condiții Taberele de imigranți erau așezări temporare alcătuite în principal din corturi, amplasate de regulă în apropierea localităților evreiești existente. Locuitorilor acestora li se asigurau cazarea și întreținerea prin intermediul instituțiilor responsabile de absorbția imigranților, iar administrarea internă a taberelor era coordonată de Agenția Evreiască. La începutul anilor 1950, odată cu transformarea lor în maabara (tabere de tranzit), o parte tot mai mare a rezidenților s-a integrat pe piața muncii.

Potrivit unei surse, în anii 1950 până la 60% dintre copiii din taberele de tranzit nu frecventau școala.Alcalay, Ammiel (1993) After Jews and Arabs : remaking Levantine culture. University of Minnesota. . p.40

Rabinul Yosef Qafih a afirmat că șederea îndelungată în taberele de absorbție a avut, în cazul multor imigranți, efecte asupra păstrării practicilor și tradițiilor religioase evreiești., s.v. , citing Y. Qafih, Sefunot, volume 1 (1956), p. 205

Note

Categorie: Tabere de refugiați din Israel