Paul Pelliot () a fost un filolog, lingvist, sinolog, tibetolog, arheolog, istoric și explorator francez, specialist în manuscrisele de la Dunhuang.
Poliglot, vorbea 13 limbi orientale, începând printre altele cu chineza mandarină și cantoneză, turca, rusa, mongola, ebraica, uzbeca, paștuna sau tagalog, dar și sanscrita, și, elemente și mai rare, uigura, sau tohariana.
A fost elevul indianistului Sylvain Lévi și al arheologului Édouard Chavannes. Paul Pelliot a fost membru al École française d'Extrême-Orient din 1899 până în 1911, unde a dezvoltat ramura de sinologie a școlii. O catedră de limbi, istorie și arheologie ale Asiei Centrale la Collège de France a fost creată special pentru el în 1911, pe când avea doar 33 de ani.
Biografie A crescut alături de frații și surorile lui la Saint-Mandé, în casa bunicii sale, Augustine Renault (1825-1909), născută Ducoudré și căsătorită cu Louis Pierre Renault (1813-1872) (pe strada cu același nume, aproape de pădurea Vincennes). Părinții lui Paul Pelliot au avut mare grijă de educația copiilor. La fel ca cei doi frați ai săi, Paul a învățat la Colegiul Massillon, de unde elevii mergeau de obicei mai departe la Liceul Charlemagne. Totuși, clasele a noua și a zecea le-a făcut la Colegiul Stanislas. Încă de mic, s-a remarcat prin memorie și inteligență, ajungând să își ia bacalaureatul în litere.
În 1897, Paul Pelliot a absolvit École libre des sciences politiques și École des Langues orientales vivantes.
În 1897, Pelliot a studiat sanscrita la École Pratique des Hautes Études, secțiunea a IV-a. În același an, a obținut o licență în limba engleză, după care a absolvit École des Sciences politiques.
În 1898, Paul Pelliot a absolvit secția de chineză la École des Langues orientales vivantes și a obținut o licență în litere la Facultatea de Litere din Paris. De asemenea, a urmat cursuri la Collège de France.
În Asia În 1899, după ce și-a terminat serviciul militar la Le Mans, Paul Pelliot a devenit bursier, iar apoi membru al misiunii arheologice din Indochina, înființată de în anul precedent. Aceasta avea să devină oficial, în 1900, École française d'Extrême-Orient, al cărei sediu s-a aflat inițial la Saigon, fiind mutat ulterior la Hanoi. Una dintre misiunile de bază pe care și le-a asumat singur a fost strângerea celor mai vechi texte fundamentale din istoria Indochinei. El a condus mai multe expediții în numele acestei instituții, în special în China și în Asia Centrală.
La doar 21 de ani, tot în 1899, Pelliot a fost trimis la Beijing de către EFEO pentru a recupera manuscrise. S-a aflat acolo în timpul Răscoalei Boxerilor și a făcut parte din grupul de occidentali asediați în oraș pe durata celor „55 de zile de la Beijing”, în vara anului 1900. A participat activ și curajos la apărarea legațiilor, fapt pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare. Manuscrisele aduse de el au format nucleul fondului chinezesc al Bibliotecii Naționale din Paris.
În 1902, Paul Pelliot a tradus și adnotat un text al lui (1266–1346), un diplomat chinez cunoscut drept „vizitatorul chinez de la Angkor”. Lucrarea sa fundamentală, Mémoire sur les coutumes du Cambodge (în ), a apărut în Buletinul EFEO din 1902, la paginile 123–177, fiind însoțită de o prefață scrisă de Pelliot. Acest document este extrem de valoros, fiind considerat cel mai vechi manuscris legat de regat. Scris de după ce a locuit la Angkor la sfârșitul secolului al XIII-lea, textul oferă o mărturie unică despre viața de zi cu zi a khmerilor din acea epocă. Până atunci, doar versurile gravate pe unele stele și interpretarea basoreliefurilor lăsau să se întrevadă cum arăta viața khmerilor în perioada de glorie a Angkorului.
În 1905, École française d'Extrême-Orient l-a însărcinat pe Paul Pelliot cu o misiune arheologică în . El s-a ocupat în paralel de măsurarea și cartografierea regiunii, de observarea faunei și florei locale și de explorarea siturilor arheologice. Ulterior, Pelliot a trimis în Franța fragmente de manuscrise budiste, care au fost publicate de indianistul Sylvain Lévi.
Cea mai faimoasă dintre aceste expediții este cea din perioada 1906–1908 în . A plecat cu trenul din Paris pe 17 iunie 1906 spre Sankt Petersburg, alături de doi însoțitori: doctorul Louis Vaillant și fotograful Charles Nouette. La sfârșitul lunii iulie 1906, urmând ordinul militar, Pelliot s-a întâlnit la Buhara cu colonelul finlandez Gustaf Mannerheim. Acesta era ofițer în armata imperială rusă și se afla într-o misiune de spionaj pentru țarul Nicolae al II-lea, care avea interese teritoriale în vestul Chinei. Cei doi au mers împreună timp de trei luni, drumurile lor despărțindu-se la sfârșitul lunii octombrie 1906, la Kaxgar.
Expediția la Dunhuang în grotele Mogao În timpul șederii sale în grotele Mogao, din provincia Gansu, în apropiere de , în martie 1908, el a cumpărat de la un pustnic taoist, Wang Yuanlu (numit „starețul Wang”), o parte din manuscrisele de la Dunhuang. Acesta le descoperise în grotele Mogao și nu le vânduse încă orientalistului englez Aurel Stein. Pelliot a plătit pentru ele 500 de (20 de kilograme de argint, adică echivalentul a aproximativ 10 000 de euro din anul 2020). Datorită talentului său de lingvist, a reușit să aleagă cele mai interesante piese: câteva mii de manuscrise de dinainte de secolul al XI-lea, o colecție de 3 000 de foi cu stampe după inscripții în piatră și o colecție de cărți chinezești care cuprindea peste 2 000 de titluri (în total, mai bine de 30 000 de volume). Printre aceste texte se numără și Wang ocheonchukguk jeon, jurnalul de călătorie în India (723–728) al călugărului budist coreean Hyecho.
Începând cu 3 martie 1908, Paul Pelliot a petrecut trei săptămâni ghemuit în această cavitate deschisă pentru el de către călugărul taoist Wang Yuanlu, lucrând în condiții extrem de grele. La lumina unei lumânări, Pelliot a putut să verifice și să studieze această comoară formată din suluri de manuscrise în diverse limbi: chineză, aproape la fel de multe în tibetană, dar și în alte limbi vechi.
Pelliot a ajuns la Ürümqi, în China, a locuit o perioadă la Turpan, după care s-a întors la Beijing în vara anului 1909.
Studierea manuscriselor de la Dunhuang Paul Pelliot s-a stabilit definitiv la Paris în 1909, dar a mai făcut câteva călătorii în China, America și Rusia.
Întors la Paris pe 24 octombrie 1909, el a studiat aceste valoroase manuscrise religioase (budiste) și profane, redactate în chineză, tibetană, sanscrită, , , și uigură.
El a depus cea mai mare parte a colecțiilor formate din suluri pictate vechi, vestigii arheologice și picturi liturgice, pe care le-a adus din expedițiile sale, la Muzeul Luvru, acestea fiind mutate ulterior la Muzeul Guimet.
Marcelle Lalou a catalogat în întregime colecția de manuscrise tibetane vechi de la Dunhuang a lui Paul Pelliot, aflată astăzi la Biblioteca Națională a Franței. Acestea s-au dovedit a fi de o mare importanță pentru studierea Asiei Centrale din perioada secolelor al VI-lea – al XI-lea și pentru răspândirea budismului spre China prin Drumul mătăsii.
Printre contribuțiile aduse de manuscrisele de la , Pelliot a pus în evidență una dintre cele mai importante colecții de documente tibetane vechi din lume. , ca obiect de studiu, a cunoscut o afirmare puternică în acea perioadă în Franța, iar aceste documente au permis clarificarea cunoștințelor despre istoria, practicile și obiceiurile din această țară.
În 1920, Paul Pelliot a tradus în limba franceză istoria Tibetului extrasă din Noua carte a Tang (o cronică istorică veche despre dinastia Tang din Asia Centrală). Datorită acestei stăpâniri a scrierii tibetane, Pelliot a oferit, în 1921, informații valoroase despre Tibet, iar datorită acestui studiu a fost considerat un „tibetolog” avizat, într-un context în care scrierile despre Tibet își câștigau recunoașterea academică în Franța și chiar în întreaga Europă.
Aceste contribuții privind Tibetul au constituit subiectul cursului său de la Collège de France, unde ocupa o catedră din 1911. Acolo a dezvoltat studiul culturii tibetane, început de Manning și Rockhill, precum și tibetologia.
Metoda Pelliot Pentru a studia sinologia, Paul Pelliot a adoptat o metodă bazată pe expertiza sa în bibliografia veche, combinată cu abilitățile sale lingvistice remarcabile, cu scopul de a realiza cross-referințe între informațiile din diverse surse scrise. La fel ca mandarinii chinezi, el folosea ca instrumente principale indexarea și comentariul pentru a extrage esențialul din aceste documente.
Pelliot și-a perfecționat în permanență metoda printr-o studiere aprofundată a textelor vechi, stabilind echivalențe de transcriere în limba chineză pentru cuvinte de origini diverse; astfel, pe lângă mandarină, cercetările sale au inclus termeni din sanscrită și tibetană.
Orientalist în Franța O catedră de limbi, istorie și arheologie a Asiei Centrale a fost creată special pentru el la Collège de France, unde Paul Pelliot a devenit profesor începând din 1911.
Profesorul Pelliot s-a dedicat în mod special istoriei limbilor tibetane, turco-mongole și iraniene. A fost pasionat de relatările călătorilor chinezi și europeni care au traversat Asia sau au mers în China, precum cele ale lui Marco Polo și ale trimișilor creștini la curtea mongolă, de introducerea nestorianismului în China, de activitatea iezuitului Matteo Ricci sau, în sens invers, de marile expediții maritime chinezești de la începutul secolului al XV-lea.
Pelliot a fost membru al Societății Asiatice în grupul orientaliștilor. Picturile murale pe care le-a adus sunt conservate la Muzeul Național de Arte Asiatice - Guimet. În 1920, împreună cu Marcel Granet, a fondat Biblioteca de Studii Chineze, iar în 1921, cei doi au pus bazele Institutului de Înalte Studii Chineze.
În 1926, el a participat la înființarea Asociației elevilor, foștilor elevi și prietenilor Școlii de Limbi Orientale (în ), luând parte la reuniunea pregătitoare și la Adunarea Generală constitutivă din 1 iulie 1927Procesul-verbal al reuniunii pregătitoare a Asociației elevilor, foștilor elevi și prietenilor Școlii de Limbi Orientale, desfășurată joi, 16 iunie 1927..
A fost ales membru al Academiei de Inscripții și Belle-Lettres în 1921, devenind ulterior și vicepreședinte al acesteia. Mai târziu, după moartea lui Sylvain Lévi în 1936, Paul Pelliot a devenit președintele Societății Asiatice.
Întoarcerea la Beijing
În 1918, numit atașat militar la Beijing datorită sprijinului prietenului său Stephen Pichon, ministrul Afacerilor Externe în cel de-al doilea guvern Clemenceau, el s-a alăturat generalului Maurice Janin, care avea misiunea de a ajuta Armatele Albe în Siberia și Mongolia, în special pe atamanul , pe Ivan Kalmîkov și pe baronul Ungern.
Lucrările sale din anii 1920-1930 sunt în continuare de referință, iar manuscrisele sale sunt în curs de digitizare în cadrul Proiectului Internațional Dunhuang.
Carieră În 1920, Paul Pelliot a preluat co-conducerea revistei T'oung Pao împreună cu .
Între 1927 și 1945, Paul Pelliot a devenit director de studii la École Pratique des Hautes Études, secțiunea a IV-a. În aceeași perioadă, a devenit profesor de filologie, literatură și artă chineză la Institut des Hautes Études chinoises de la Sorbona.
Începând cu 1930-1931, Pelliot a devenit profesor la École des Langues orientales vivantes. A fost prieten cu istoricul și traducătorul chinez Cheng Jun Feng (1887-1946), ceea ce i-a permis să își perfecționeze cercetările despre marii călători precum Marco Polo, Ginghis Han, Giovanni da Pian del Carpine, Zheng He, Xuanzang.
Paul Pelliot a fost, de asemenea, curator al Muzeului d'Ennery, în prezent atașat Muzeului Guimet, din 1930 până în 1945.
A fost, de asemenea, membru al multor organizații: Membru al Societății Asiatice (Paris, președinte), al Societății de Geografie (Paris, vicepreședinte), al Societății de Studii Iraniene (Paris) și al Royal Asiatic Society (Londra).