Émile Littré a fost un medic, lexicograf, filozof și politician francez.
A rămas în posteritate cunoscut pentru Dictionnaire de la langue française, numit în mod obișnuit, „Littré”.
Biografie Provenind dintr-o dinastie de argintari stabilită de șapte generații la Avranches, tatăl lui Émile, Michel-François, primise o anumită educație de care era deja capabil să profite, însă, plictisindu-se în casa părintească unde avea o mamă vitregă cu care nu se înțelegea, a plecat la Paris pentru a-și căuta norocul; acolo, aflând că tatăl său se afla la strâmtoare, s-a înrolat în artileria de marină și a trimis la Avranches banii primiți la înrolare. A fost canonier timp de mai mulți ani și a ajuns la gradul de sergent-major. Când s-a întors pe uscat, în ajunul loviturii de stat de la 18 brumar (9 noiembrie 1799), a susținut cu fermitate ideile revoluționare ale epocii.
Devenit, după câteva slujbe în provincie, șef de birou la Direcția Generală a Contribuțiilor Indirecte din Paris, acest liber-cugetător s-a căsătorit cu fiica lui Jean-Baptiste Johannot, Sophie Johannot, o protestantă ferventă. Din această căsătorie a avut doi fii, Émile și Barthélémy, care s-au născut pe strada Grands-Augustins, numărul 21, din Paris, însă Émile a copilărit la Angoulême și la Cognac până în 1811. Pasionat de studiu, Michel-François a strâns o bibliotecă bogată și, punându-și în aplicare convingerile filozofice, s-a dedicat educației celor doi fii ai săi. În acest scop, a învățat greaca și, mai târziu, sanscrita. Émile a urmat studiile secundare la Liceul Louis-le-Grand. Duminica, tatăl său îi primea acasă, pe strada Maçons-Sorbonne, pe colegii de școală ai fiului său, și Eugène Burnouf.
La finalul studiilor secundare, în 1819, a colaborat timp de doi ani la lucrarea Histoire de la république de Venise a . El a profitat de această perioadă pentru a-și perfecționa cunoștințele de engleză, germană, italiană, latină și greacă.
Câțiva ani mai târziu, în 1823, Académie des inscriptions et belles-lettres l-a propus ca elev la École royale des chartes, însă nu a fost acceptat. În același an, Eugène Burnouf i-a dat lecții de sanscrită, predându-i în paralel și lui , fapt care i-a consolidat cunoștințele filologice.
Studii medicale și primele angajamente politice În cele din urmă, în 1822, a decis să studieze medicina. Timp de opt ani s-a dedicat aproape exclusiv studiilor, parcurgând toate etapele ca extern și intern, avându-i ca colegi pe Louis-Marie Michon și Natalis Guillot. Mai avea de pregătit doar teza de doctorat pentru a obține diploma care i-ar fi permis să profeseze când, în 1827, tatăl său a murit, lăsând-o pe mamă fără resurse. A renunțat atunci la susținerea doctoratului și, deși a păstrat un interes deosebit pentru medicină, a început să dea lecții de latină și greacă pentru a-și întreține familia. În 1828, a început să colaboreze la Journal hebdomadaire de médecine.
În timpul Revoluției din iulie 1830, republican convins, a luptat cu arma în mână pe cheiul Napoléon, alături de insurgenții care l-au alungat pe Carol al X-lea din Rambouillet. El a îmbrăcat cu acea ocazie o uniformă de gardă națională — un gest de răzvrătire, întrucât această miliție fusese dizolvată în 1827 — și a purtat o pălărie rotundă. Prietenul său, Jean-Georges Farcy, a fost împușcat mortal chiar lângă el, iar corpul acestuia a fost transportat la propria locuință, pe o targă improvizată dintr-un oblon al unui negustor de vinuri.
Jurnalism și lucrări literare În 1831, a fost recomandat lui Armand Carrel, redactor-șef la Le National, unde a început să traducă articole din ziarele engleze și germane. Carrel l-a remarcat abia în 1835, în urma unui articol despre astronomul William Herschel. Din acel moment, cunoscutul polemist a avut o stimă deosebită pentru el, transformându-l într-un redactor permanent și într-un prieten apropiat, acesta rămânând la Le National până în 1851. Pe lângă activitatea sa zilnică de la ziar, a publicat în Revue des Deux Mondes și în Revue républicaine articole în care se regăseau perspectivele sale de medic și filozof, și a continuat chiar să scrie versuri. Deși era agnostic, s-a căsătorit, la 21 octombrie 1835, cu Aglaé Pauline Conil-Lacoste, o femeie evlavioasă și practicantă; cei doi au avut o fiică, Sophie, care a fost botezată și crescută în credința mamei sale.
Și-a reluat studiile medicale, asistând cu regularitate la conferințele susținute de Rayer la spitalul La Charité. În această perioadă, a încheiat un acord cu librarul , specializat în lucrări de medicină și științe naturale, pentru publicarea unei noi traduceri a operelor complete ale lui Hippocrate. Ediția includea textul grecesc în paralel, confruntat cu manuscrisele și cu toate edițiile anterioare, fiind însoțită de o introducere, comentarii medicale, variante de text și note filologice. Din acel moment, s-a concentrat în principal pe această lucrare, începând totodată, în 1836, să colaboreze cu Revue des Deux Mondes. A publicat acolo articole pe teme diverse, unele dintre ele reflectând perspectiva sa de medic și filozof naturalist, cum ar fi marile epidemii (15 ianuarie 1836), cercetările lui Cuvier asupra oaselor fosile sau noile cercetări ale geometrilor privind căldura pământului.
Deși nu și-a susținut doctoratul, nu a renunțat niciodată la medicină; a publicat un studiu extrem de apreciat despre holeră în 1832 și un articol despre marile epidemii în Revue des Deux Mondes. De asemenea, a colaborat la cea de-a doua ediție a dicționarului de medicină realizat de Adelon, Béclard și Bérard și a cofondat jurnalul medical L’Expérience în 1837.
Ales membru asociat al Academiei de Medicină la 2 februarie 1858, el practica medicina în mod voluntar, ca ofițer de sănătate, pentru țăranii din Le Mesnil-le-Roi, unde își cumpărase o casă în 1848. În 1872, a publicat o carte intitulată Médecine et médecins.
În 1839 a apărut primul volum al ediției sale din operele lui Hippocrate. Valoarea acestei lucrări a fost recunoscută imediat prin alegerea autorului, la 22 februarie în același an, ca membru în Académie des inscriptions et belles-lettres. În această perioadă — când avea aproape 40 de ani — a descoperit din întâmplare lucrările lui Auguste Comte, care l-au atras prin caracterul lor științific și metodic și a căror lectură a reprezentat, după cum el însuși mărturisea, „punctul cardinal al vieții [sale]”. Din acel moment s-a manifestat atât influența pozitivismului asupra propriei sale vieți, cât și propria sa influență asupra pozitivismului. A devenit curând prieten cu Comte și i-a popularizat ideile în numeroase lucrări despre filozofia pozitivistă, publicând un prim rezumat sub titlul Analyse raisonnée des cours de Philosophie positive. În paralel, și-a continuat ediția operelor lui Hippocrate, pe care a terminat-o abia în 1862, și a publicat o ediție a lucrării Histoire naturelle a lui Plinius cel Bătrân pentru Collection des auteurs latins, coordonată de . După decesul lui în 1844, i-a luat locul la Académie des inscriptions et belles-lettres în cadrul comitetului dedicat lucrării Histoire littéraire de la France. Cunoștințele sale de franceză veche și de literatură s-au dovedit extrem de valoroase în acest colectiv, el fiind unul dintre principalii autori ai volumelor XXI, XXII și XXIII.
Republicanul A întâmpinat cu bucurie Revoluția de la 1848 și a acceptat funcția neremunerată de consilier municipal al Parisului. În acea perioadă a intrat în Societatea Pozitivistă, fondată în luna martie de Auguste Comte, unde a făcut parte dintr-o comisie de trei membri însărcinată de Comte cu elaborarea unui program politic. Adoptat în august 1848, acest program propunea o reorganizare administrativă, o reducere a bugetului armatei, eliminarea bugetului cultelor și al universității, garantând totodată libertatea presei și rolul cluburilor în formarea opiniei publice. Văzând însă cursul evenimentelor, nu a întârziat să își dea demisia din Consiliul Municipal al Parisului. A refuzat postul de ministru al Instrucțiunii Publice, precum și ordinul Legiunii de Onoare care îi fusese oferit, și a luat parte la reprimarea insurecției din iunie, reluându-și ulterior activitatea cu o nouă ardoare. Articolele pe care le-a publicat în această perioadă în Le National au fost strânse și publicate în 1852 sub titlul Conservation, révolution et positivisme, reflectând deplina sa aderență la toate doctrinele lui Comte. Totuși, în ultimii ani din viața acestuia din urmă, realizând că nu poate accepta în totalitate toate dogmele și ideile mistice ale mentorului și prietenului său, și-a ascuns divergențele de opinie față de Comte; acesta nu a remarcat că elevul său mersese mai departe decât el, așa cum el însuși mersese mai departe decât Saint-Simon, fostul său mentor.
Pe toată durata celui de-al Doilea Imperiu, el s-a ținut la distanță de politică, dedicându-se exclusiv lucrărilor literare și științifice care l-au consacrat ca pe unul dintre savanții eminenți ai vremii sale. Și-a reluat cercetările în medicină, iar Dictionnaire de médecine et de chirurgie, care inițial trebuia să fie doar o revizuire a lucrării lui Nysten, a devenit treptat, sub condeiul lui Littré și al colaboratorului său Robin, o lucrare esențială, originală și personală
Dictionnaire de la langue française
Lucrarea sa capitală și principalul său titlu de glorie este incontestabil Dictionnaire de la langue française, al cărui proiect l-a conceput de timpuriu. A reușit, în cele din urmă, să obțină acceptarea acestuia, încă din 1841, la editura lui , colegul și prietenul său, însă a început să lucreze la el abia șase ani mai târziu. Redactarea a durat din 1847 până în 1865, cu asistența lui Édouard Sommer și a lui Bernard Jullien, tot la solicitarea șefului editurii Hachette. Tipărirea, începută la 27 septembrie 1859, a fost finalizată abia în noiembrie 1872, după o întrerupere de aproximativ nouă luni în perioada 1870-1871. Dimensiunea efortului pe care l-a cerut acest dicționar poate fi înțeleasă știind că manuscrisul număra 415 636 de file, care erau aranjate în pachete de câte o mie de foi în opt lăzi din lemn alb, depozitate în pivnița casei de la țară a lui Littré din Le Mesnil-le-Roi. În luna august 1870, anticipând operațiunile militare din împrejurimile Parisului, Littré a dispus transportarea acestor lăzi la Paris, în subsolurile editurii Hachette, pentru a le pune la adăpost de obuzele Războiului Franco-German. Aceasta a fost cea mai amplă lucrare lexicografică întreprinsă până atunci asupra limbii franceze și este greu de spus ce ar trebui admirat mai mult la autorul acestei opere: siguranța metodei sale, sagacitatea judecăților sale, profunziimea erudiției sale, răbdarea cercetărilor sale sau activitatea sa neobosită, toate acestea desfășurate în mijlocul celor mai intense neliniști patriotice.
Lucrări filozofice În această perioadă, moartea lui Comte în 1857 l-a eliberat pe Littré de orice temere de a întrista ultimii ani din viața mentorului său, astfel că și-a publicat propriile idei în Paroles de philosophie positive în 1859 și, pe larg, în lucrarea sa Auguste Comte et la philosophie positive în 1863. În această carte, el analizează originea ideilor lui Comte la Turgot, Kant și Saint-Simon, relatează apoi în mod elogios viața lui Comte, analizează metoda sa filozofică, marile servicii pe care le-a adus acestei cauze și rezultatele activității sale, pentru ca în final să prezinte punctele în care se separă de el. A aprobat pe deplin filozofia lui Comte, marile sale legi privitoare la societate și metoda sa filozofică, pe care o apărase cu fervoare împotriva lui Stuart Mill, dar a declarat totuși că, deși crede în filozofia pozitivistă, nu crede în schimb într-o religie a Umanității. Întâlnirea sa cu filozofia pozitivistă a fost una determinantă, convingându-l de caracterul zadarnic al investigațiilor teologice sau al căutărilor metafizice.